Wednesday, June 27, 2007

Despre eroi şi morminte


Ernesto Sabato – Despre eroi si morminte


Original: Sobre heroes y tumbas



Simţeam că trebuie să citesc această carte. Îl citisem pe Sabato şi înainte, devenisem deja pasionat de cuvintele sale. Printr-un extraordinar noroc am reuşit să găsesc cartea la Biblioteca Sadoveanu după interminabile căutări (oricum nu mă las, fie ce-o fi, nu mă las – trebuie să mi-o cumpăr, să fie a mea, chiar de-ar fi să o caut toată viaţa) de unde am înhăţat-o bine şi am citit-o cu sufletul la gură. Aproape că nici nu ai cum să citeşti altfel această carte.

Ernesto Sabato mi s-a părut încă de prima dată, de la momentul citirii Tunelului, un scriitor ale cărui cuvinte se află pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Scrie cărţi pe care le savurezi însă pe care apoi trebuie se le găndeşti ceva timp după ce le-ai terminat, să reflectezi asupra lor. Toate cele trei romane ale sale sunt încărcate de un aer trist, mai mult decât atât: obsesiv, chiar dacă acest cuvânt cuprinde de fapt fiecare alt cuvânt legându-se direct de propoziţii, de întreaga structură a textului influenţându-l chiar şi pe cititor.

Aşadar: Despre eroi şi morminte. Este un roman divizat în patru părţi, fiecare cu ideea sa. Trist. Excesiv de trist. Tulburător. Foarte tulburător. Obsesiv. N-am cuvinte să spun cât de obsesiv.

Pe prima pagină a romanului se află o notă (s-ar vrea lămuritoare) pe care însă n-o dezbat acum deoarece în ea se află cuprins punctul principal pe care am de gând să-l scriu separat. Oricum, ideea de la care se porneşte este legătura ce se încheagă (ăsta mi se pare că ar trebui să fie cuvântul) între Alejandra Vidal şi Martin, personajele principale. Totul ia naştere pentru că aşa pare necesar, pentru că aşa pare sortit, pentru că aşa zice Alejandra că trebuie să fie – aş putea spune eu. Aşa începe povestea de iubire (?) dintre aceste două personaje diametral opuse. Alejandra este femeie cu experienţă, atotcunoscătoare, tipul de om căruia nu-i scapă nimic; Martin este doar un tânăr care nu ştie nimic, aruncat în plasele vieţii, iar acum în mâinile Alejandrei. Începe frumos; se termină oribil.

M-a fascinat acest personaj feminin, m-a făcur să-mi pun o mulţime de întrebări. Am asistat la schimbările ei. Poate uneori am compătimit-o. Alejandra este femeia ce se lupta cu însăşi viaţa, ce-şi asumase propriul sens în viaţă, propria misiune pe care ştia că trebuia să o ducă la capăt într-o zi.

Însă ea se schimbă şi devine un alt om. Neînţeles.

Care sunt obsesiile? Alejandrei reuşesc să-i scape două cuvinte pe care apoi le regretă şi ce ajung să-l obsedeze pe Martin... De ce orbii? De ce Fernando? Mi se pare că unul din firele pe care se bazează acest roman este chiar acesta: cumplita neputinţă a lui Martin de a o înţelege pe femeia pe care o iubeşte, pentru care ţi-ar da viaţa. Să-i înţeleagă indiferenţa, dispariţiile, comportamentul. Să descopere omul din demonul Alejandra.

Partea a treia este OBSESIVA Dare de seamă despre orbi ce l-a urmărit pe însăşi Sabato mult timp de la scrierea romanului. Aceasta cuprinde relatările lui Fernando Vidal Olmos, tatăl Alejandrei, de-a lungul acelor ani în care a făcut cercetări asupra sectei orbilor. Ceea ce este supărinzător este că la începutul scrierii ştia că atunci când va termina va şi muri. Ceea ce s-a şi întâmplat. Oricum: orbii! De ce orbii? Societatea orbilor, cavernele ascunse, ce guvernează întreaga lume. Controlul asupra maselor. Indiferenţa celor puţini. Obsesiv. Chiar obsesiv.

Apoi urmează Bruno cu tot ceea ce se află după. Adică Fernando. Şi chiar el. Bruno. Şi Martin. Şi totul. Adică luat de la început.

De ce şi-a ucis Alejandra tatăl? De ce a trebuit să rămâne Martin aşa cum a rămas? Rămân în urmă întrebări. Foarte multe întrebări.

Incă o carte care m-a înnebunit. Nota mea: 10+.

Am mai citit:

  • Tunelul
  • Abaddon exterminatorul
  • Inainte de tăcere

Sunday, June 24, 2007

Alexis sau tratat despre lupta zadarnică


Marguerite Yourcenar – Alexis sau tratat despre lupta zadarnică

Sunt cărţi care îmi plac, sunt cărţi care îmi plac mai mult şi sunt cărţi care mă obsedează. Alexis sau tratat despre lupta zadarnică se încadrează sigur în cea de a treia categorie. Pe de altă parte pot spune clar că nu îmi plac persoanele care citesc doar pentru a citi şi nu îmi plac cărţile care sunt scrise doar pentru a fi citite. Orice aţi avea de obiectat la asta eu ştiu că sunt şi cărţi care au şi un alt scop mult mai puternic decât acela de a fi citit, şi anume acela de a schimba lumea. Pentru mine Alexis sau tratat despre lupta zadarnică este una dintre aceste cărţi.

Această carte ascunde în primul rând un tip de scriitură extraordinar pe care foarte rar l-am mai întâlnit şi niciodată nu a ajuns să mă marcheze atât de rău. Un ritm de scriere de o sinceritate debordantă ce nu are cum să nu te emoţioneze, să nu te pună măcar să te gândeşti câtuşi de puţin la tot ce ţi se spune şi la întreaga dramă a personajului ce se transpune într-o relatare blândă dar profund de tristă a unei întregi vieţi.

Întregul roman este de fapt o scrisoare adresată de Alexis soţiei sale Monique în care decide, într-un moment hotărâtor pentru starea sa sufletească, să spună lucrurilor pe nume şi să fie sincer în primul rând cu el însuşi iar mai apoi cu cei pe care îi influenţează direct.

Este greu să trăieşti, dar să spui de ce anume ai trăit cum ai trăit este cu mult mai greu. Aşa îşi începe Alexis mărturisirea ce va reuşi să redea exact ceea ce dă numele părţii a doua a romanului: întreaga viaţă de până acum a lui Alexis n-a fost decât o luptă zadarnică pe care în cele din urmă a reuşit să o lase în urmă – totul numai prin acceptare.

Este uimitor cât de lin este scrisă şi cu câtă frumuseţe sunt redate zbaterile interioare ale protagonistului. Explicaţie asupra unui impus intern, nicidecum pledoarie. Te-ai aştepta să se ofere mai multe amănunte, să te facă mai repede să înţelegi ce se tot încearcă să se spună. Cu toate astea parcă scrisoarea evită cu orice preţ să spună ceva clar, să fie la obiect su subiectul pe care tot încearcă să-l abordeze. Ajungem însă la final şi ni se pare că până şi efortul nostru de a citi nu a fost decât tot o luptă zadarnică deoarece acum parcă am înţeles totul chiar dacă, aşa cum spuneam, nu ni s-a spus nimic.

Viaţa e mai mult decât poezia; mai mult decât filozofia; ea este mai mult chiar decât morala, în care am crezut atâta vreme. Viaţa este şi vis, şi fiziologie, şi morală, dar şi ceva mult mai mult decât toate acestea la un loc. Ea este chiar viaţa. Singurul nostru bun şi singurul nostru blestem. Trăim. Fiecare dintre noi avem viaţa noastră, unică, determinată de întregul trecut (asupra căruia nu avem nicio putere) şi determinând la rândul ei, oricât de puţin, întregul viitor. Viaţa noastră. Nu e decât a noastră, este irepetabilă şi de neînţeles pe deplin. Iar ceea ce spun acum despre viaţă ca întreg aş putea să spun despre fiecare clipă a ei. Ceilalţi văd doar prezenţa şi gesturile noastre, felul în care ni se formează cuvintele pe buze. Dar viaţa noastră n-o vedem decât noi. Ciudat: o vedem, ne mirăm că e aşa şi nu altfel şi nu avem puterea s-o schimbăm. Chiar când o judecăm, nu încetăm să-i aparţinem. Aprobarea şi blamul nostru fac parte din ea. Ea este aceea care se oglindeşte mereu în sine însăşi. Pentru că altceva nu există. Lumea, pentru fiecare dintre noi, există doar în măsura în care se află trăită în viaţa noastră. Iar elementele din care e alcătuită nu sunt separabile: ştiu foarte bine că instinctele de care suntem mândri şi cele de care ne e ruşine au, în fond, aceeaşi origine. Nu-l putem suprima pe nici unul fără să le modificăm pe toate celelalte. Aceasta este resemnarea lui Alexis în faţa propriei sale vieţi, în faţa propriului destin, motivul pentru care a început să scrie această scrisoare de despărţire în care, pe tot parcursul ei, nu face decât să-şi descrie propria luptă împotriva propriei identităţi.

La 26 de ani, o femeie, Marguerite Yourcenar, se incumeta sa scrie un mic roman si un mare poem despre viata unui barbat care e atras de barbati. O face cu o incredibila simplitate, cu o enorma putere de convingere. Fara necuviinta compasiunii si fara indecenta echivocului. Explicatie, nu pledoarie. Incercare de a fi partas la realitatea celuilalt. Intelegere a faptului ca ingaduinta ta si libertatea lui nu sint acelasi lucru. "Ma multumeam sa le ascult viata, care este taina oricarei fapturi", scrie la un moment dat Alexis. Oare nu e aceasta cea mai fireasca definitie a acestei carti, a scrisului insusi?

"Alexis este analiza completa (de aici si subtitlul Tratat) a unei forme de a te afla in infern. Si de a iesi din el, tagaduindu-l, denuntandu-l ca pe un fals la care ai consimtit prea multa vreme. Nu ne alegem natura iubirilor noastre si n-o putem incalca fara sa fim pedepsiti mai grav decat lasandu-ne in voia lor, care este aceea a soartei. Pe de alta parte, cititorul nu trebuie sa se lase amagit: cartea aceasta, in care este vorba de inclinari erotice neconforme destinului nostru biologic, depaseste problematica lor specifica. Orice pasiune omeneasca ce se incarca de spaima derogarii de la norma si de gandul pacatului duce la aceeasi zadarnica suferinta, la acelasi zbucium si la acelasi esec. Singura mantuire, atunci cand este inutil sa te renegi, este aceea de a te accepta asa cum esti, de a nu te minti si de a nu minti pe nimeni. Nu are rost sa luptam cu ceea ce nu poate fi infrant in noi, cu adevarul nostru esential, iar a-l incarca de vina este un fel restrictiv de a gandi omenescul, dandu-l prada unor cenzuri straine de deplinatatea lui. Frumusetea cartii rezida insa nu atat in lectia pe care o da, fie ea si eliberatoare, cat in modulatia ei formala, in tonalitatea ei, in nobletea morala a stilului." (Petru Cretia)

Daca avem nevoie de cărţi care să ne schimbe concepţia asupra lumii şi să ne facă mai buni atunci Alexis este una dintre ele. Nota mea: 10. Motivul? L-am spus mai înainte...

Friday, June 22, 2007

Mantaua

Nici macar nu stiu de ce nu mi-am mai facut ceva timp sa scriu recenziile ultimelor carti pe care le-am citit pentru ca, privind putin in urma, s-au facut deja trei si simt presiunea timpului ce ma obliga sa scriu. Prima carte la care trebuie sa ma opresc cuprinde cam sase nuvele alui lui Nikolai Gogol reunite sub numele celei mai reprezentative dintre ele: Mantaua. Cartea a fost luata de la bookcrossing nr.2. Problema cu care ma confrunt este aceea ca am dat cartea si nu mi-am notat numele nuvelelor cuprinse in ea; încerc totuşi să-mi amintesc. Aşadar: Nevski Prospekt, Nasul, Mantaua, Portretul, Însemnările unui nebun. Toate se remarcă printr-un realism combinat cu elemente fantastice ce îmbină normalitatea de fiecare zi cu evenimentele pur întâmplătoare ce-l pot perturba total pe protagonist.

M-aş opri la două dintre aceste nuvele, şi anume la Portretul şi Mantaua, ce mi s-au părut a fi cele mai reprezentative pentru această carte şi poate chiar şi pentru stilul lui Gogol, în plan secundar.

Portretul relatează povestea unui pictor ce-şi cumpără un tablou. Asta nu ar fi nimic deosebit dacă respectivul tablou, portretul unui anume domn, denotă un realism debordant dându-ţi impresia că ochii individului te urmăresc oriunde te-ai mişca. Norocul face ca în rama tabloului să găsească şi o impresionantă sumă de bani cu care pictorul îşi începe o rapidă creştere a bunăstării sale. Până în final ajunge să ni se dezvăluie povestea portretului ce ascunde în el un întreg mister. Bărbatul din portret a fost cândva un malefic cămătar şi aproape nimeni dintre cei ce-l cunoscuseră şi apucaseră să vorbească despre el nu se îndoia că era însuşi Diavolul.

Mantaua este povestea unui bărbat sărac ce-şi doreşte cu ardoare să nu-l prindă iarna fără o manta călduroasă asupra sa. Depune tot efortul reducându-şi porţiile de mâncare şi cheltuielile zilnice, făcând împrumuturi, negociind cu croitorul iar în finar reuşeşte să-şi plătească o manta. Tristul ghinion de care are parte apoi, acela de – ca o ironie – a i se fura tocmai mult-dorita manta, face ca apoi să umble pe la persoanele care ar fi putut lua ceva măsuri juridice pentru a-l găsi pe vinovat. Rămânând fără nicio speranţă nu-i rămâne decât să se arunce în râu. Fantoma sa continuă apoi să bântuie trecătorii aflaţi pe podul de pe care el însuşi s-a aruncat, furându-le mantalele.

În concluzie: mi-a plăcut. Acum nu-mi rămâne decât să citesc Suflete moarte.

PS: Vin curand si cu restul recenziilor pe care trebuie sa le mai scriu.

Thursday, June 7, 2007

Medicine for love

James Ene Henshaw - Medicine for love

Medicine for love este o piesa de teatru, mai precis o comedie in trei acte, ce prin continutul tematic reuseste sa reuneasca o serie de motive ce se restrang in jurul aceleiasi axe. Povestea s-ar putea reduce in felul urmator: un dornic pretendent la postul de primar dintr-un oras din Africa (imi permit sa-mi cer scuze daca n-am sa precizez niciun nume – toate sunt denumiri originare din Africa, destul de complicate pentru a putea fi scrise) se trezeste aruncat peste noapte intr-o poveste conjugala ce presupune nu mai mult de trei sotii, doua dintre ele venind din partea unor persoane influente apropiate lui, iar a treia vine trimisa direct de matusa lui, o persoana foarte greu de refuzat.

Intreaga harababura ce ajunge sa se produca se datoreaza in primul rand faptului ca Ekuniah (sper ca asa il cheama – nu mai am cartea ca sa verific) il cheama pe vraciul Agatarta sa-i faca farmece pentru a-l scapa initial de nevestele buclucase, iar mai apoi pentru a castiga campania electorala.

Faza proasta este ca in final ramane si fara neveste (pe care nu mai vroia sa le lase sa plece), pierde si campania electorala, si parca printr-un artificiu caragialian, totul se readuce la normalitate prin conventii fara semnificatie reala.

Accentul cade pana la urma pe antiteza dintre nou si vechi, dintre Biserica si traditie, dintre real si conventional. Este o piesa a contrastelor si presupun ca poate i-as fi sustras mult mai bine stratul comic daca as fi vazut-o pe scena... insa oricum, in ansamblu mi-a placutJ

Nota mea: 8.