Thursday, August 30, 2007

Metafizica tuburilor


Autor: Amélie Nothomb

Din când în când mai citim şi cărţi care se sustrag normelor... Metafizica tuburilor este tocmai una din acele cărţi ce par rupte dintr-un univers paralel celui pe care îl trăim.

Dacă Dumnezeu nu s-ar afla în cer atunci el ar avea doi ani şi jumătate şi ar fi fată; ar fi pe Pământ, s-ar fi născut în Japonia pentru a doua oară. Bineînţeles: Dumnezeu ar şti că este Dumnezeu. Iar de la cea de a doua naştere a sa, când Dumnezeu încetează a exista sub natura unui tub, începe să exploreze lumea. Descoperă apa şi ceea ce înseamnă a te afla la un pas de moarte; descoperă peştii şi simbolurile. Dumnezeu începe să pună întrebări.

Metafizica tuburilor este o carte haioasă ce nu are cum să nu-ţi fure câteva zâmbete sau fragmente de râs în timpul citirii ei. Este o carte despre ce înseamnă să înveţi să trăieşti.

Citate:

  1. Timpul este o invenţie a mişcării. Cine nu se mişcă nu vede cum trece timpul. P17
  2. Singura alegere proastă este absenţa unei alegeri. P19
  3. Plăcerea e o minune care mă învaţă că eu sînt eu. Plăcerea sînt eu: de fiecare dată cînd va exista plăcere, voi exista şi eu. Nici plăcere fără mine, nici eu fără plăcere! P36
  4. Amintirea este unul dintre aliaţii indispensabili ai voluptăţii. P41
  5. Uneori mă gândesc că unica noastră specificitate individuală e cuprinsă aici: spune-mi din ce te scârbeşti şi am să-ţi spun cine eşti. Personalităţile noastre nu au nicio valoare, înclinaţiile ne sînt unele mai banale decât altele. Numai repulsiile vorbesc cu adevărat despre noi. P156
  6. Dacă am fi în stare să nu ne mai gândim la problemele noastre, am fi o rasă fericită. P157

Nota mea: 8,5. Din punct de vedere literar nu este o capodoperă. Poate fi luată însă într-o zi tristă spre a fi citită lin. N-are cum să nu te binedispună. Dacă Dumnezeu ar fi pe pământ atunci ar recomanda-o.

Cine l-a ucis pe Palomino Molero?


Autor: Mario Vargas Llosa

Cine l-a ucis pe Palomino Molero? este un scurt roman cu tentă poliţistă în cadrul căruia se încearcă elucidarea unei crime macabre desfăşurată într-o mică localitate spaniolă. Protagoniştii principali par a fi locotonentul Silva şi subordonatul său Lituma, din corpul de jandarmi ai localităţii, cei desemnaţi pentru a-i descoperi pe ucigaşi.

Ciudata descoperire a corpului decedat şi masacrat al lui Palomino Molero de către jandarmul Lituma determină autorităţile locale să înceapă o anchetă proprie. În timp ce aceasta se află în desfăşurare toţi locuitorii sunt foarte sceptici în privinţa soluţionării acestui caz fiind convinşi că vinovaţii vor rămâne nepedepsiţi, că ei sunt tocmai peştii cei mari , cei ale căror nedreptăţi nu se vor lăsa niciodată demascate. În timpul intensei cercetări intervine şi obsesia amoroasă a locotonentului Silva pentru doña Adriana, patroana unui birt local – apreciată în primul rând pentru formele ei deosebit de proeminente.

De-a lungul întregului roman se diferenţiază astfel două centre de interes: investigaţia asupra crimei şi pasiunea amoroasă a locotonentului. Cu toate că era aproape o crimă imposibilă, în sensul că nu era niciun indiciu care să-i trimită înspre făptaşi, locotonentul şi adjunctul său primesc un indiciu printr-o scrisoare anonimă, căruia se decid să-i dea curs. Ceea ce ajung să afle întrece până la urmă orice aşteptare: dragostea pătimaşă a lui Palomino Molero pentru fiica colonelului Mindreau, de la baza aeriană unde Palomino se dusese voluntar, pasiunea unui alt coleg de la bază pentru aceeaşi fiică şi nu în ultimul rând – dragostea incestuoasă şi abuzivă a tatălui pentru fiica curtată de doi dintre subordonaţii săi.

După ce cazul pare a fi rezolvat în cele din urmă rămân oricum câteva semne de întrebare... Scepticismul locuitorilor asupra adevăraţilor vinovaţi şi polemicile lu Silva asupra tinerei fete ucisă până la urmă de tată ies la iveală şi preiau locul unui deznodământ concis.

Nota mea: 8,5.

Saturday, August 11, 2007

Pedro Paramo


Autor: Juan Rulfo

Romanul Pedro Páramo mi s-a părut unul dintre cele mai complexe cărţi pe care le-am citit. Asta în ciuda dimensiunilor reduse sau a limbajului de influenţă populară. Prin numai două volume Juan Rulfo şi-a câştigat un rol incontestabil în cadrul literaturii universale, mai ales de limba hispanică. După ce debutase cu volumul de povestiri Câmpia în flăcări a publicat singurul său roman, Pedro Páramo în 1955, deschizător de drumuri în domeniul realismului magic, cu aproape șapte ani înainte ca Gabriel Garcia Marquez să-şi publice primul roman (Ceas rău).

Pedro Páramo este o carte pe care nu o recomand începătorilor şi nici celor care nu prea au răbadare. Pedro Páramo nu este un roman bun de savurat într-o zi plictisitoare, nu este o carte de relaxare, nici de petrecere a timpului liber. Pedro Páramo este o carte destinată celor care caută ceva în spatele cuvintelor, celor ce încearcă. Nu este uşoară, nu este neapărat frumoasă însă din punctul meu de vedere este o experienţă livrească nemaipomenită.

Cea mai mare problemă pe care o poţi întâmpina la lectura cărţii este stilul. Scris discontinuu, salturi cronologice, lipsa unei realităţi în care să te încrezi. Poate fi o adevărata derută pentru cititor.

Juan Preciado vine la dorinţa mamei - acum decedată - în satul Comala, un Macondo arhaic, să-şi caute tatăl, Pedro Páramo, pe care nu l-a cunoscut niciodată. Motivul căutării tatălui se transformă doar în pretextul de a-şi găsi până la urmă propriile origini. Problema este însă nu doar aceea că nu-şi găseşte tatăl dar întregul sat pare a fi cufundat într-o zonă crepusculară. Deşi găseşte pe alocuri unii locuitori impresia ce mi-a rămas este că nimeni nu mai era viu, moartea luând locul vieţii şi surclasând-o. Pătrunde astfel, prin mărturisirile morţilor, în istoria tatălui său, în viaţa şi aventurile sale amoroase.

Nota mea: 8. I-am recunoscut valoarea acestei cărţi şi potenţialul inovator pe care îl are. Recunosc că este o carte bună. Foarte grea însă...

Friday, August 10, 2007

Hiroshima dragostea mea


Marguerite Duras – Hiroshima dragostea mea

Hiroshima dragostea mea este un scenariu de film ce a stat la originea cunoscutului film cu acelasi nume turnat în 1959. Precizez din start că această carte nu este un roman părând mai degrabă o piesă de teatru în care pe lângă succesiunea de replici se mai includ şi unele indicaţii şi precizări din partea autoarei.

Cartea relatează foarte scurta poveste de dragoste dintre un arhitect japonez şi o actriţă franţuzoaică venită la Hiroshima pentru a turna un film despre pace, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, când pacea părea acum ascunsă printre dărâmături.

Nu ştiu ce-aş putea spune pentru a fi cât mai la subiect. Totul nu este decât o dragoste fugitivă însă deosebit de intensă ameninţată de imediata ei plecare. S-ar vrea o dragoste permanentă, consolidată de umanitatea din urma războiului, de imaginea oraşului ruină... S-ar vrea o dragoste pură, ceea ce până la urmă ar putea reieşi în urma replicilor lor... S-ar vrea... o ruptură din timp.

Este însă imposibil ca diferenţele să nu-i despartă... Timpul... Cultura... Propriile lor vieţi... Cea mai importantă diferenţă pe care insăşi protagoniştii o subliniază rămâne marcantă: viaţa lor rămâne la origine în oraşele de provenienţă:

Ea: Hiroshima e numele tău.

El: Da, Hiroshima e numele meu. Iar al tău Nevers. Nevers-în-Franţa.

Nota mea: 9. Pur şi simplu.

Am mai citit:

  • Ochi albaştri, părul negru
  • Amantul

Matase


Alessandro Baricco – Mătase

Mătase a fost primul roman pe care l-am citit scris de Baricco. Mi-a plăcut. Un love story îmbrăcat în hainele a două civilizaţii opuse, o poveste condusă de tăceri şi dorinţe ascunse. Mătase este romanul cuvintelor nerostite, gândurilor libertine, aspiraţiilor niciodată asumate.

Herve Joncour a fost cândva sublocotenent; întâlnirea cu Baldabiou îi schimbă soartă şi-l determină să înceapă o activitate de negoţ cu ouă de viermi de mătase. Din acest motiv drumurile îl poartă către Japonia. Asistăm la întâlnirea a două civilizaţii, cea franceză şi cea japoneză, a două tipuri de oameni şi a două tipuri de gândiri. În Japonia vede o tânără fată de care se îndrăgosteşte, acesta fiind şi motivul reîntoarcerilor sale în Ţara Soarelui Răsare chiar şi atunci când comerţul cu viermi părea că nu mai are nicio şansă, chiar şi atunci când îi era pusă viaţa în joc. Cu toate acestea nu-l controla decât tăcerea; n-a schimbat niciodată vreun cuvânt cu fata asiatică şi chiar mai mult, acasă în Franţa îl aştepta soţia sa.

Acasă, în Franţa, primeşte o scrisoare misterioasă scrisă în japoneză şi apelează la traducerea unei faimoase doamnă de companie venită de mulţi ani din Japonia. Scrisoarea cuprindea aspiraţiile erotice ale presupusei amante asiatice.

Moartea soţiei îl conduce întâmplător la tragicul adevăr: scrisoarea era defapt scrisă chiar de soţia sa prin complicitatea damei de companie iar cuvintele sale erau defapt dorinţele tainice, niciodată exprimate, ale soţiei... ce a fost tot timpul lângă el.

Mătase este până la urmă construit din necuvinte, dacă aş putea spune asta. Repetiţia devine un procedeu abolut necesar, cuvintele se transformă în spaţii ce nu-şi găsesc forma. Teama de a comunica se tranformă în criză existenţială ce duce până la urmă la moarte, la moartea în toate formele ei.

"Să mori de dorul a ceva pe care n-ai să-l trăieşti niciodată". Nimic mai pur decât atât... Să mori de dorul amantei pe care ţi-ai imaginat-o, să mori de dorul tăcerii, să mori de dorul mătăsii... Să mori de dorul celui iubit... de dorul propriilor tale cuvinte.

Nota mea: 9. Este o carte frumoasă, ce-ţi lasă în suflet un gust rece... ce reci sunt oamenii când vine vorba de propria lor realitate... Dacă nu este o carte despre drumurile mătăsii atunci în mod clar este una a temerilor umane.