Wednesday, October 24, 2007

Shogun

Shogun – James Clavell (2 volume)

Eram conştient, la momentul când dădeam ultima pagină a acestui roman, că am citit o carte scrisă de un englez în secolul al XX-lea despre societatea japoneză a secolului al XVII-lea. Aşadar nu ştiam cât să cred că ceea ce am citit ar fi fost posibil cândva însă în orice caz trebuia să recunosc că lumea descrisă acolo era ceva hipnotizant, că Japonia lui Clavell avea ceva ce-mi producea fascinaţie, ce mă prinsese cu totul în lumea ei.

A fost un roman ce mi-a luat destul de mult timp până să-l termin (oare de ce?) însă am luat acest lucru şi ca pe un avantaj deoarece mi-a permis să meditez pe marginea cărţii şi a subtilităţilor sale.

Este imposibil să citeşti Shogun şi să nu te laşi prins în universul aproape prea bine clădit al acestei cărţi. Mă chinui de ceva timp să pot scrie ceva despre această carte, despre cele două volume pe care tocmai le-am scos scos din bibliotecă punându-mi-le pe birou – lângă tastatură, şi văd că tot nu pot să scot ceva cuvinte de calitate, ceva care să poate cuprinde cât de cât tot ceea ce-mi doresc să spun. Dacă este un timp potrivit când să citeşti acest roman atunci acesta este, să-l citeşti în adolescenţă, să te bucuri de farmecul lui, de puterea pe care o are de a te captiva.

John Blackthorne este pilotul unei corăbii pe nume Erasmus, singura supravieţuitoare a unei flote formată din cinci nave corsar din flota olandeză. Reuşind să treacă prin strâmtoarea Magellan, el şi echipajul său ajung să acosteze în Japonii, tărâmul vizat pentru a face comerţ. Ajunşi aici ei constată că populaţia este cu mult mai civilizată decât Anglia sau Olanda şi că oamenii sunt foarte bine organizaţi în diferite trepte ierarhice comform codului samurailor, Bushido. Ei constată că li se confiscă nava şi se trezesc brusc întemniţaţi şi trec treptat prin inspecţia conducătorilor locului, Omi-san, Yabu-sama şi ajung până la urmă în faţa celui mai mare daimyo, însuşi Toranaga-sama, cel mai înţelept şi temut conducător din acele vremuri. El ordonă ca Blackthorne, căruia i se schimbă numele în Anjin-san pe motivul complexităţii celui dintâi, să meargă împreună cu el la Osaka, unde urma să se întâlnească cu Ishido, principalul inamic al lui Toranaga.

Încă un amănunt foarte important îl constituie prezenţa portughezilor în insulele japoneze, de religie catolică, cu o impicare destul de semnificativă în viaţa socială a oraşelor, ceea ce iscă un conflict între Blackthorne, protestant, şi preoţii catolici. Norocul face ca Toranaga să sesizeze conflictul de interese şi să o aleagă drept traducător pe Mariko-san, cea mai de seamă femeie pe care ei o puteau aprecia.

Deoarece situaţia politică nu era foarte stabilă, Toranaga îl trimite pe Blackthorne înapoi la Anjro, oraşul unde a acostat, pentru a instrui legiuni întregi de samurai în lupta cu muschetele, o noutate absolută în tehnicile de război japoneze de pe atunci. Înţelepciunea lui Toranaga îl face să sesizeze importanţa lui Blackthorne, motiv pentru care profită de orice ocazie pe care o poate avea pentru a-i folosi cunoştinţele şi spiritul personal pentru a-şi atinge el însuşi obiectivele.

John Blackthorne este personajul ce duce de la un capăt până la celălalt firul poveştii, el este cel a cărui intervenţie în şirul narativ schimbă întâmplările şi reuşeşte imprevizibil să ducă lucrurile un bun sfârşit, chiar dacă fără conştiinţa sa directă. Cunoştinţele şi experianţa sa pe mare îl fac o valoare nepreţuită pe care Toranaga şi-o asumă de partea sa reuşind să-i câştige prietenia. Deasemenea, de-a lungul romanului, Blackthorne îi salvează viaţa de trei ori lui Toranaga, motiv pentru care acesta din urmă îi oferă titlul de hatamoto, o disticţie foarte importantă pe care nu o au decât puţini samurai, ceea ce îl evidenţiază ca fiind un preferat al lui Toranaga, ceea ce îl face mai mare în rang decât mulţi din ceilalţi daimyo subordonaţi lui Toranaga. El este astfel primul venetic (străin de ţinuturile Japoniei) ce primeşte ce primeşte un astfel de titlu, şi primul totodată ce are un venit anual şi un teren propriu, o consoartă şi propriii oameni în subordine. Blackthorne trece vizibil printr-un proces aproape metamorfozic prin care pare că se transformă chiar într-un japonez. Ajunge să aprecieze orezul, sake, kimonoul, limba, cultura, ajungând până la urmă să fie un adevărat samurai atât în acţiune cât şi în spirit.

Mariko reprezintă idealul de înţelepciune şi tărie feminină, şi curajul pe care îl pot avea uneori femeile atunci când vine vorba de datoria pe care o au. Ea este consoarta lui Buntaro, unul dintre principalii comandanţi ai lui Toranaga, şi una din cele mai de seamă femei din imperiu. Cu toate că a adoptat religia creştină, nu se speteşte să recunoască faptul că înainte înainte să fie creştină este japoneză, de aceea cultura şi valorile japoneze par a sta neclintite în ea. Ajunge să se îndrăgostească de Blackthorne (iar acesta implicit de ea) şi să se arunce într-o aventură interzisă din care însă nu mai pare a avea vreo şansă de scăpare. Chiar dacă pe parcurs există persoane care bănuiesc legătura dintre ei, jocul de putere şi de interese este mai puternic, reuşind ţină piept eventualelor piedici. Mariko sfârşeşte însă printr-o moarte ce i-a întărit şi mai mult credinţa pe care a avut-o de-a lungul vieţii, aceea a unei datorii mai presus de om, numai şi numai pentru stăpânul său legitim, adică pentru Toranaga.

Toranaga este însă de departe personajul cheie al romanului, cel ce trage sforile şi deţine adevărul total asupra celorlalte. Prin intermediul unei înţelepciuni uimitoare el reuşeşte să-l câştige pe Blackthorne de partea sa, să scape din plasele întinse de Ishido, să îşi ducă planurile până la capăt într-un mod cu totul special, folosindu-se de toate resursele şi profitând de fiecare ocazie ce se ivea. Cu toate că afirmă pe tot parcursul romanului că nu îşi doreşte să devină shogun (cel mai mare grad militar din Japonia; cel ce deţine acest rang are o putere mai mare chiar decât împăratul), se dezminte în final demonstrând că şi cel mai nesemnificativ gest pe care l-a făcut a avut rostul de a-l ajuta să atingă treapta supremă. Moartea lui Mariko a constituit o jertfă în faţa puterii pe care el urma să o obţină, în faţa măreţiei sale de neatins. El este geniul acestui roman, shogun-ul în carne şi oase, pentru a cărui putere este nevoie să se sacrifice o întreagă masă de oameni.

Când războiul este pe punctul de a începe, Toranaga pune tot ceea ce s-a întâmplat pe seama soartei, karma, considerând că totul s-a desfăşurat în sensul îndeplinirii misiunii fiecăruia. "Mariko-san, asta a fost karma ta, să mori glorios şi să trăieşti de-a pururi. Anjin-san, prietenul meu, karma ta e să nu poţi părăsi niciodată acest tărâm. Karma mea e să fiu shōgun."

Romanul se sfârşeşte cu aceeşi împăcare în faţa vieţii şi a morţii, în jurul cărora se învârte, punând într-un fel punct tuturor învinuirilor pe care eventualul cititor i le poate aduce lui Toranaga. "Nu eu am ales să fiu ceea ce sunt. Asta mi-e karma."

Nota mea: 10, pentru că te ţine cu sufletul la gură, pentru că este o poveste bine spusă, pentru că te îndeamnă să te gândeşti mult la cele întâmplate; pentru că este o carte frumoasă, pentru că am primit-o cadou şi pentru că mi-a plăcut. Pentru că poate peste ani o voi citi din nou. Pentru că am învăţat ceva din ea. Pentru că dacă scopul nu scuză mijloacele, atunci viaţa omului este tot ceea ce avem nevoie pentru a ne urma calea. Karma. Dacă aceasta ne este viaţa atunci nimic nu ne poate face să renunţăm la ea. Pentru că urmează să pun cele două volume înapoi în bibliotecă trecându-mi uşor degetul pe cotorul lor, pentru că le voi zâmbi. Zece. Pentru că nu există o notă mai mare.