De profundis

De profundis – Oscar Wilde

Este aproape imposibil de delimitat care latură a lui Oscar Wilde a fost mai puternică sau mai plină de geniu: Oscar Wilde – omul sau Oscar Wilde – scriitorul. El însuşi recunoaşte că scrierea singurului său roman – Portretul lui Dorian Gray – n-a fost decât un pariu cu sine şi cu societatea, cum că ar fi capabil de a scrie o operă literară de întinderi mai mari, care să-i depăşească binecunoscutele nuvele şi piese de teatru. Cât despre scrierea acestui text despre care mă opresc să vorbesc acum, De profundis, se pot spune deasemenea câteva lucruri de importanţă. Se cunoaşte faptul că Oscar Wilde a fost nevoit să execute doi ani de muncă silnică, fiind acuzat public de comportament imoral, sau altfel spus de homosexualitate. Pe lângă scrisorile trimise din închisoare Lordului Alfred Douglas, el a scris şi acest scurt text în regim de prizonierat. De profundis este un eseu de natura filosofico-artistică în care Wilde-omul întrece în valoare scriitorul, în opinia mea, bineînţeles. Cuprins de neliniştea iscată de propria conştiinţă, Wilde ajunge să aştearnă pe hârtie cuvinte de o sensibilitate crescută, marcate de sentimentul vinovăţiei dar totodată şi de cel, contradictoriu, al împăcării cu sine. Exilat de societate, condamnat pentru propria viaţă, Oscar Wilde scrie acest sumar de gânduri definitorii pentru acea perioadă din viaţa sa. Pot presupune că acest text a fost unul de cotitură în viaţa scriitorului, unul revelatoriu şi consistent în puterea de diciţie pe care acesta a avut-o mai târziu.

Nota mea: 8. Indiferent ce notă i-aş da eu până la urmă, De profundis ar merita mai mult; niciodată oamenii nu se vor putea ridica la nivelul cărţilor.

Quo Vadis

Quo Vadis: O întâmplare din timpul lui Nero - Henryk Sienkiewicz

Henryk Sienkiewicz este în primul rând un clasic polonez, cât şi un scriitor de valoare al literaturii universale. Romanul Quo Vadis, publicat pentru prima dată în 1896, ar putea fi clasificat pe mai multe criterii în funcţie de unghiul din care este privit. Este într-o primă fază un roman istoric deoarece are loc, aşa cum se precizează şi în partea a II-a a titlului, în timpul împăratului Nero, în jurul anului 64 d.Hr. El este deasemenea şi un roman de dragostea, de altfel şi cea mai evidentă ramură a sa, deoarece urmăreşte povestea de iubire dintre Marcus Vinicius, un patrician roman, şi Ligia, pe numele său original Calina, fiica unui rege înfrânt din neamul ligienilor.

Nu îmi doresc să expun firul narativ din motive aproape nesemnificative. Ce mă interesează mai mult este contextul religios şi istoric în care iubirea celor doi se dezvoltă. Apare bine diferenţiată ideea de propovăduire a religiei creştine în Roma acelor vremuri; Ligia este deja creştinată în momentul în care Marcus se îndrăgosteşte de ea, iar iubirea sa pentru Hristos pare a fi mai puternică decât orice alt fel de iubire omenească. Prezenţa unor personaje atestate istoric, precum Nero sau chiar apostolii Petru şi Pavel, oferă un plus de autenticitate romanului. Deoarece începe să intuiască natura religioasă a perosanei pe care o iubeşte însă care în acelaşi timp îl respinge, Marcus apelează la sfaturile bunului său prieten, Petronius.

Ceea ce mi se pare extraordinar este procesul de transformare al lui Marcus dintr-un bărbat "roman", dedicat plăcerilor şi vieţii carnale, până în final când prin intermediul dragostei pentru Ligia şi a cuvintelor apostolilor ajunge să se creştineze. Transformarea sa este deplină, ajutându-l să suporte durerea de-şi vedea în chinuri persoana iubită.

Nota mea: 10. Iubirea dintre Ligia şi Marcus este una deplină, crescută pe marginea unor valori inviolabile, aşa cum ar trebui să fie toate iubirile. Să lupte împotriva societăţii, timpului, istoriei, să creadă în puterea lor de a exista. Să creadă. Am învăţat unele lucruri din această carte pe care le voi păstra în interiorul meu şi mai târziu. Nu cred că o voi uita.

Orele

Orele – Michael Cunningham

Orele a fost încă din primele pagini o carte pe gustul meu. N-aş găsi exact motivul să-mi susţin această afirmaţie. Ea este un roman despre trei femei, despre vieţile a trei femei, chiar mai mult: despre raţiunile a trei femei, al căror destin se învârte în jurul unei nume: Mrs. Dalloway. O carte, un nume, un destin. Virginia Woolf, autoarea volumui, este ea însăşi personaj în această carte, surprinsă chiar în timpul în care încercă să scrie Mrs. Dalloway, în 1923. Clarissa Vaughn este simbolul unei Doamne Dalloway moderne de la sfârşitul secolului XX, surprinsă de asemenea în ansamblul gândurilor sale. Ea duce o viaţă aparent tulbure şi nesigură. Laura Brown pregăteşte un tort de aniversare pentru soţul său, în 1949. În acest timp în acest timp citeşte ce alteceva dacă nu tocmai respectiva carte, şi anume Mrs. Dalloway.

Deşi este în mare parte cu şi despre femei, Orele nu se limitează a fi numai atât. Norocul meu a fost că o citisem înainte pe Virginia Woolf şi i-am putut percepe clar influenţa asupra textului lui Cunningham. Fluxul conştiinţei personajelor se evidenţiază şi el, la fel ca şi trecerea de la planul mental la fel fizic, arătându-se interdependenţa iminentă dintre ele.

Deşi influenţat destul de mult de stilul Virginiei Woolf, Orele rămâne în opinia mea un roman modern, chiar dacă adoptă un stil sobru – nu neapărat clasic. Ceea ce se remarcă iarăşi la o primă cititre a cărţii rămâne înclinaţia lui de a dezbate un subiect nonconformist, şi anume relaţiile homoerotice dintre femei şi bărbaţi deopotrivă, şi includerea unor astfel de întâmplări în cadrul unor vieţi ce din exterior nu par altceva decât guvernate de calm. Realitatea de multe ori ne sperie. Virginia Woolf îşi sărută sora. Laura Brown profită de ocazie şi o sărută pe Kitty, o vecină şi totodată bună prietenă. Clarissa Vaughn îşi sărută fiica, surprinsă deasemenea în cadrul unei legături cu o femeie mult mai în vârstă decât ea. Personajele nu par a avea vreo problemă legată de toate acestea; tot ce li se întâmplă nu pare a fi decât o serie de evenimente surprinse în cadrul acestor câteva ore din viaţa acestor femei. Fiecare cu propriile iubiri, fiecare cu propriile tentaţii. Fiecare cu propria viaţă.

Mi-a plăcut această carte pentru că îmi place în primul rând Virginia Woolf, şi pentru că am încercat să o înţeleg în primul rând ca om. Nu este o carte grea şi consider că şi-a meritat pe deplin Premiul Pulitzer primit în 1999.

Nota mea: 10. Desemenea, n-aş putea spune de ce. Subiectul fără geniul creator n-ar avea nicio valoare. Orele rămâne oricum o carte de referinţă, scrisă exact atât cât ar fi trebuit să fie scrisă, fără nimic în plus. Îţi spune exact ce trebuie să îţi spună fără a te complică şi fără a-ţi răpi însă farmecul lecturii.