Sunday, March 30, 2008

Identitatea

966639m Milan Kundera - Identitatea

Milan Kundera este unul dintre scriitorii ale cărui cărţi stau înşiruite pe rafturile librăriilor prinzând în acelaşi punct atât misterul lor cât şi pe cel al autorului. Se creeză astfel un contrast de "unul la mai mulţi" dând naştere întrebării legată de ce a putut să scrie un singur autor în atâtea cărţi. Din acest punct de vedere, totodată şi dintr-o perspectivă contemporană - pentru a nu-i lua în calcul pe Proust sau Balzac, îl asemăn pe Kundera cu scriitori precum Paulo Coelho, Mircea Eliade, Gabriel Garcia Marquez, chiar și Emil Cioran, pentru care editurile au consacrat serii speciale de autor. Lăsând la o parte motivul cantitativ pe care l-am menţionat îmi întorc privirea asupra interesului meu de acum. Un roman subţirel, de 150 de pagini, ascuns într-o copertă mov. În mijlocul acesteia se află ilustrate două chipuri: unul masculin, ai cărui ochi închişi par că stabilesc armonia Universului, a stelelor ce-l înconjoară, în timp ce al doilea, unul feminin, prezent în planul secund, pare că-l veghează pe primul.

Romanul Identitatea este un bun exemplu de a evidenţia raportul de forţe prezent întodeauna între un bărbat şi o femeie, şi felul în care comunicarea (sau lipsa ei) devine impediment în calea fericirii. Ideea nu e unică; am mai întâlnit-o, de exemplu, mult mai bine realizată de către Sábato în Tunelul sau în Despre eroi şi morminte, unde unde relaţia dintre bărbat şi femeie devine esenţială bunei desfăşurări a vieţii, fără de care totul este fără rost şi dând naştere unor situaţii la limită în care protagoniştii se scindează pe sine în încercarea de a găsi esenţa vieţii şi a bunei convieţuiri. La Kundera însă drama nu se împinge până la limită.

Numele ei este Chantal iar al lui Jean-Marc. Trăiesc împreună în apartamentul ei fără a fi căsătoriţi. Ea a avut cândva un soţ şi un copil ce i-a decedat. Aşa cum se gândeşte, dacă n-ar fi murit copilul ce-i unea ar fi fost dispusă să trăiască în continuare în compromisul unei căsnicii nefericite. Însă deja gândul morţii celui ce i-a dat viaţă n-o mai deranjează. Acum poate fi liberă în revolta sa faţă de lume.

Nu poţi să ai un copil şi să dispreţuieşti lumea, lumea reală, pentru că în lumea asta l-ai adus. Din cauza copilului suntem legaţi de lume, ne gândim la viitorul ei, participăm de bunăvoie la zgomotele ei, la vânzoleala ei, îi luăm în serios prostia incurabilă.

Din acest motiv Chantal este resemnată cu moartea copilului. Pe Jean-Marc l-a întâlnit la o petrecere. Şi-au oferit la început un sărut provocator, mut. Iar apoi o noapte de dragoste. Şi-au rămas împreună locuind în acelaşi apartament, împărţindu-şi viaţa. Doar că într-o zi Chantal constată ceea ce avea să-i mărturisească lui Jean-Marc: că bărbaţii nu mai întorc capul după ea. Simte că îşi pierde farmecul, că în fiecare zi devine tot mai puţin femeie. Acesta este momentul în care Jean-Marc conştientizează faptul că Chantal nu este cea pe care o cunoştea el, că identitatea acesteia stă în spatele unor gânduri foarte rar mărturisite. Astfel devine autorul din umbră al scrisorilor pe care Chantal le primeşte de la un bărbat cu identitate incertă. Acestea nu o deranjează, aşa cum ar fi făcut altădată, pentru că în ele nu se exprimă dorinţa ci pur şi simplu admiraţia pe care bărbatul necunoscut o resimte în faţa ei. Se ascunde astfel, indirect, în faţa scrisorilor primite, despre care alege să nu-i vorbească nimic lui Jean-Marc. Acesta este tăcerea şi în acelaşi timp strigătul după atenţie al lui Chantal.

Însă intervine disputa şi conflictul se extinde. Aflat fiecare în căutarea celuilalt ei se agaţă de singura cale posibilă pe care o pot urma ajungând în cele din urmă la Londra, unde ating fiecare o altă latură a identităţii lor. În cele din urmă însă totul se doveşte a fi un vis, unul cu un început neclar, un vis ce poate fi chiar realitatea. Iar când visul se termină, când sunt unul în faţa celuilalt, când se pot cunoaşte cu adevărat în realitatea concretă, temerile din iubire ias iarăşi la iveală:

- Mi se face teamă când îmi clipeşte ochiul. Teamă că în secunda când privirea mea se stinge în locul tău s-ar putea strecura un şarpe, un şobolan, un alt bărbat.

Până la urmă ideea cărţi mi se pare că rezidă în faptul că cei doi nu pot fi împliniţi decât unul prin intermediul celuilalt. Ei par a fi două suflete pereche ce se completează reciproc, două jumătăţi de personalitate ce o întregesc pe cea comună: identitatea, ceea ce sunt împreună. Şi chiar dacă nu întodeauna totul merge perfect, ei sunt conştienţi că nu poţi măsura afecţiunea dintre două fiinţe umane după numărul de cuvinte pe care le schimbă.

Identitatea este, la urma urmei, o carte a reconcilierii, a resemnării şi a împăcării cu sine, cu atât mai mult importantă ţinând cont că în acest caz sinele nu este reprezentat de o singură persoană.

Nota mea: Oscilam cu gândul între o notă intermediară între 9 şi 10 însă văzând cât de multe am putut spune despre această carte nu-mi rămâne decât să-i ofer un 10, pentru că până la urmă îl merită.

Monday, March 24, 2008

Lorelei

DSC00002-EditIonel Teodoreanu - Lorelei

Iată că am reuşit să duc la capăt şi lupta cu acest roman a cărui lectură a constat, oarecum nejustificat, în trei săptămâni de aşteptare continuă a ultimei pagini, cu toate că n-aş putea spune că romanul de faţă este unul prost. Este scris însă într-un stil fin şi preocupat de esenţa scriiturii ce-i conferă pe de o parte calitatea literară însă pe de altă parte îi răpesşte posibilul entuziasm pe care un cititor i l-ar putea acorda.

În primul rând Lorelei este un roman al iubirii şi al trăirii totale prin intermediul ei. Cu toate că Teodoreanu este un autor foarte apropiat de vârsta copilăriei, el se încumetă ca în acest roman să investigheze şi vârstele maturităţii, chiar dacă eşuează pe parcurs căzând iarăşi în plasa copilăriei. Lorelei este defapt avatarul scriitoricesc al Luciei Novleanu, pe care i-l atribuie Gabriela Nei, prietena ei cea mai bună atunci când îi descoperă înclinaţiile şi talentul artistic. În ce măsură este însă Lucia Novleanu, alintată Luli, cu adevărat un scriitor, rămâne un fapt discutabil ţinând cont că scrierile sale se ruzumă la intimităţi, nefiind niciodată scoase în faţa unui public mai larg. Prietenia dintre cele două datează încă de pe băncile şcolii, când copila Luli-Boy o vizitează pe Gabriela la clasele mai mari la care aceasta învaţă. Un timp sunt despărţite, când Gabriela îşi urmează studiile la Bucureşti, după care revine în Galaţi (oraşul lor de proveninenţă), unde o găseşte pe Luli schimbată păstrând doar unele trăsături fizice din prietena ei din copilărie, aflată acum în pragul Bacalaureatului pentru care se pregăteşte. Doar că în timpul unei călătorii cu trenul în care cele două se întorc de la vie tânăra Lucia Novleanu îi acordă ajutorul unui domn leşinat în tren, fără a avea cunoştinţă de identitatea acestuia, pe care i-o relevă mai târziu Gabriela. Bărbatul respectiv era binecunoscutul Catul Bogdan, scriitorul şi profesorul universitar, prezent în oraş pentru a prezida comisia examenului de Bacalaureat. În urma episodului din tren el se îndrăgosteşte instant de tânăra ce-i sărise în ajutor, pe care ajunge să o revadă printre băncile şcolii, printre fetele ce-şi susţin examenul la Limba şi Literatura Romană. Îşi artă slăbiciunea pentru Luli favorizându-le pe toate. Legătura creeată între ei se lărgeşte rapid, astfel că în patru zile Catul Bodan se prezintă în faţa domnului Novleanu, tatăl Luciei, pentru a-i cere mâna fetei, cu care se căsătoreşte în cel mai scurt timp. Singura afectată direct de această ştire este însă Gabriela, ce dezvoltase şi ea în secret o pasiune pentru ilustrul scriitor.

După căsătorie începe o altă etapă a vieții lor. Catul Bogdan împreună cu tânăra lui soție se mută la Iași iar apoi pornesc într-o călătorie ce durează un an în care au parte de aventura vieţii lor. Se întorc însă apoi în Iaşi, unde profesorul universitar constată că nu se mai ridică la nivelul celui care a fost. Se simte acum aflat la o răspântie decisivă: între mult-iubita lui soţie, între postul de profesor şi între talentul de scriitor, ce par că-l solicită toate. Oscilează periodic între acestea fiind uneori adus cu picioarele pe pământ de către Nathan Saabetai, prietenul şi ajutorul său, personaj simbol al echilibrului şi înţelepciunii. Adevărata sa nelinişte începe atunci când primeşte unele scrisori semnate de o oarecare Lorelei, încărcate de talent şi emoţie, cărora le cade uşor pradă fără a şti că sunt defapt farsa soţiei sale prin intermediul Gabrielei, acum profesoară în Braşov. În momentul în care vizita acesteia este iminentă iar soţul său îi vede scrisoarea Gabrielei, Luli ăşi dă seama că Lorelei, tizul său literar, se întruchipează acum în Gabriela, şi invers, aşa cum probabil că-şi închipuie Catul Bogdan. Însă chiar în ziua sosirii Gabrielei are loc marea nenorocire, când în urma unui accident chirurgical Luli moare. Cu toate că deşi neconsolat şi cu un mare spaţiu în inimă, Catul Bogdan se căstoreşte cu Gabriela, femeia de ale cărei scrisori fusese fascinat. Fiind însă nefericit alături de aceasta şi aflându-i adevărata identitate a misterioasei Lorelei începe să scrie romanul vieţii sale. Când nu mai poate rezista se întoarce la Galaţi, însingurat, şi se oferă Dunării, ca un ultim sacrificiu pe care l-ar mai putea face.

Întorcându-mă la esenţa şi scriitura romanului n-aş putea să-i reproşez autorului decât ce i-au reproşat şi contemporanii: încărcatura metaforică ce transformă textul dintr-un roman într-un lung poem epic, ceea ce-i îngreunează cu mult lectura. În rest povestea nu mi se pare a avea ceva nepotrivit, constituind o experienţă bună în rândul lecturilor mele. Se vede preocuparea autorului pentru calitatea scriiturii precum şi efortul depus pentru realizarea acesteia.

Nota mea: 8. Primeşte 8 doar pentru timpul pe care mi l-a consumat, întrucât nu-i găsesc foarte mari inadvertenţe la nivel de conţinut. Recomand însă citirea acestui roman în timpul unei vacanţe, când timpul şi aerul o permit, şi când cititorul îşi poate permite relaxarea de a se bucura de puterea metaforei lui Ionel Teodoreanu.

Friday, March 7, 2008

Lolita

lolitaVladimir Nabokov - Lolita

Lolita este altceva. Ştiu, s-a mai spus, însă mi se pare că acest roman nu se limitează (la fel ca altele câteva) doar la cuvintele din care este alcătuit, ieşind cu mult în afara lor şi aducând însuşi cititorul în interiorul lui. Indiferent cât de multe laturi ar avea, Lolita nu este o carte a lecturii, cât a trăirii ei. Este inutil s-o citeşti dacă nu te pui în locul protagonistului, dacă nu acţionezi împreună cu el, dacă nu te simţi impulsionat de prima bucată:

Lolita, lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu.Lo-lii-ta : vârful limbii execută o mişcare în trei timpi, coborând pe vălul palatului ca să atingă, la timpul trei, dinţii. Lo. Li. Ta.

Dimineaţa, era Lo, pur şi simplu Lo. Cum stătea în picioare, un metru cincizeci în sosete. Era Lola, când purta pantaloni pescăreşti. Era Dolly, la şcoală. Dolores era ea în împrejurări oficiale. Dar, în braţele mele, era întodeauna Lolita.

A mai fost cineva înaintea ei? Da, da, a fost. De fapt, poate n-ar fi existat o Lolita dacă, într-o vară, iniţiatică, n-aş fi iubit o anumită fetiţă. Într-un principat la ţărmul mării. Dar când? Când? Demult, cu ani şi ani înainte de naşterea Lolitei. Câţi ani? Aproape vârsta mea din acea vară. Stilul prozei fantastice este acela al unui ucigaş.

Doamnelor şi domnilor juraţi, proba numărul unu este ceea ce au pizmuit serafimii, dezinformaţii, naivii, nobil înaripaţii serafimi. Priviţi această împletitură de spini.

Aşadar, trecut de farmecul acestui fragment, mă avânt în tainele cărţii pentru a-i descoperi misterul. Îl găsesc astfel pe Humbert Humbert, naratorul romanului, ce-şi începe scrierea în timpul arestului. Romanul capătă astfel o formă ciclică deoarece explicaţia incipitului se oferă abia în final. Acest Humbert nu-şi declină fascinaţia pe care o simte faţă de nimfete, copile aflate în preadolescenţă sau în prima etapă a adolescenţei, al căror aer de sexualitate este exuberant. O întâlneşte astfel pe Dolores Haze în casa unei familii în care închiriase o cameră, şi nu doar atât. I se pare că a găsit astfel prototipul nimfetei ideale, a nimfetei cu chip de nimfă. Dolores Haze, strigată de asemenea Lolita, Lola sau Dolly, este fiica lui Charlotte Haze, o văduvă ce-şi creşte necorespuzător fiica de doisprezece ani. Cu aceasta din urmă, Humbert decide până la urmă să se căsătorească doar pentru a rămâne în compania misterioasei fiice. Întâmplarea face ca aceasta să moară, Humbert profitând imediat de situaţie luând-o pe Lolita într-o călătorie de durată pe terioriul întregilor State Unite ale Americii. Chiar de la începutul acesteia Lolita îşi arată afecţiunea de natură sexuală faţă de tatăl său vitreg, numindu-se chiar amanţi. Humbert presupune că ea este deja iniţiată în tainele sexualităţii bănuind-o de experienţe homosexuale cu fetele din tabara de vară din care tocmai o luase, ceea ce nu este improbabil, iar mai târziu tânăra Dolores ajunge să-i mărturisească şi despre partidele de amor pe care ea (o fată de doisprezece ani) le-a avut cu fiul directoarei taberei, singurul băiat din perimetru. Pe parcursul călătoriei însă cei doi trec prin tensiuni ale relaţiei lor, Lolita dovedindu-se mult mai mult decât un simplu copil. După vreo doi ani de călătorie continuă, de popasuri din motel în motel, cei doi se stabilesc în Beardsley, unde Lolita va fi înscrisă la şcoala de fete din localitate. Ajung însă ca după un număr scurt de ani să plece şi de aici, pornind încă o călătorie asemănătoare cu cea dintâi. Pare astfel, cum am mai spus, că lucrurile evoluează ciclic. Acum Lolita este la sfârşitul pubertăţii, este în pragul de a deveni femeie, şi aşa cum a mers în călătorie cu Humbert aşa decide şi acum să-i intindă o plasă, fugind împreună cu doctorul stomatolog din oraşul mamei sale. Humbert porneşte propria investigaţie iar în sfârşit dă de urma obsesivei sale nimfete, trecută deja de vârsta nimfetismelor, care este acum căsătorită cu un tânăr şi totodată însărcinată. Îi propune ceea ce din perspectiva Lolitei nu mai putea fi propus: să lase totul şi să ia viaţa de la zero împreună cu el. Fiind refuzat, nu-i rămâne în final decât răzbunarea, împlinită prin crimă, şi resemnarea prin care se lasă dus la azilul de nebuni iar mai apoi la în arest.

Bineînţeles: s-au spus multe şi se mai pot încă spune multe. În ce măsură este Lolita o carte vulgară, cât de mult încalcă normalitatea aventura dintre Humbert şi Dolores Haze şi în ce grad se înscrie ea sub categoria nonşalantă a pedofiliei? Aici nu rămâne decât judecata lucidă a fiecărui cititor, în funcţie de mentalitatea, cultura şi psihologia sa. Din punctul meu de vedere Humbert nu se face vinovat de nimic. Atracţia pentru nimfete nu începe cu Lolita şi nu se termină odată cu ea, aflându-se în natura lui. De asemenea, fata este din start un simbol al tentaţiei, fiind conştientă tot timpul de actul defăimător la care ea parte.

Lăsând însă la o parte orice prejudecăţi, Lolita este un roman deosebit de complex şi misterios, ce-ar putea începe la fel de bine atunci când se termină. Este un roman al experienţelor iniţiatice, al aparenţelor, al obsesiilor, fascinaţiilor. Este un roman al nimfetelor. Unul încărcat de sexualitate, de tensiune, de cuvinte vibrânde sub puterea extraordinară pe care o poate lăsa în urma sa o singură fiinţă. Lolita. Lo-lii-ta.

Asistam cu ceva timp în urmă la o lansare de carte, la care Mircea Cărtărescu făcea o scurtă pledoarie pentru a susţine cărţile masive şi incapacitatea lor de a se rezuma. Lolita nu este o carte masivă însă Cărtărescu îşi punea acolo o întrebare căreia i-am aflat sensul abia acum. Cum să rezumi Lolita lui Nabokov? Este imposibil! Exact. Abia când te afli în faţa ei, la capătul lecturii, îţi dai seama că ai vrea s-o citeşti iar, iar şi iar, până îţi intră în sânge, până nu te mai poţi despărţi de ea. Apoi poţi exclama liniştit: Oh, Lolita, Lolita mea...

Nota mea: Nu merită decât un zece clar, direct. Lolita nu este ceva de apreciat, ci de exclamat. Ah, Lolita, Lolita mea...