Tuesday, May 27, 2008

Alice in Tara Minunilor. Alice in Tara Din Oglinda

semn carte vers Lewis Carroll - Alice în Ţara Minunilor. Alice în Ţara Din Oglindă (original: Alice's Adventures in Wonderland Through the Looking-Glass, and What Alice Found There), Editura Univers, 2007, Colecţia Cotidianul. Literatura. Traducere de Antoaneta Ralian. Traducerea versurilor de Ioana Ieronim

Despre Alice numai cuvinte de bine... Cu toate că-n copilărie n-am avut ocazia să citesc acest mic basm cult englezesc, m-am delectat în urmă cu ceva ani, pe când nu trecusem bine înspre vârsta adolecenţei, cu filmul pe care-l difuzau pe Hallmark. Magia filmului a fost mai mult decât puternică. Din păcate acum citirea cărţii nu m-a făcut decât să revăd îm minte filmul  şi să cred că filmul e o capodoperă. Cartea e doar o dovadă de imaginaţie englezească, foarte bună, însă nu foarte mult în plus.

Cele două texte cuprinse în această carte nu mi s-au părut a fi decât un mic joc din partea autorului, un exerciţiu de imaginaţie îndreptat înspre atenţia copiilor şi delectarea acestora. În contextul istoriei literare are însă o mare importanţă: cine a mai scris oare aşa ceva înainte? Cine se mai aseamănă cu Alice, în context literar, mai înainte de 1865? Bineînţeles că exemple s-ar mai putea oferi: Gulliver, Tartarin din Tarascon, Robinson Crusoe.

Ce-ar putea fi Alice în Ţara Minunilor mai mult decât un vis? Un vis viu, un vis prin imaginaţie, un vis ce putea fi refuzat... Căci nu-şi pot depăşi limitele decât cei ce îndrăznesc să viseze dincolo de limită. De-a lungul lecturii cititorul întâlneşte personaje fantastice precum Iepuraşul Alb întodeauna grăbit, Domnul Omidă, sau Pălărierul, precum şi a unor situaţii ce sfidează simţul comun, cum ar misteriosul joc de cricket pe care-l organizează Regina de Cupă, un personaj ce întrece limita ridicolului prin multiplele condamnări la decapitare pe care le dă.

Niciunul dintre cele două texte cuprinse în volum nu m-a impresioant în mod deosebit, cu toate că şirul de întâmplări este bine croit. Ele nu sunt defapt decât instigări la imaginaţie, decât chemări silenţioase către imaginaţie, către îndemnul de a ne permite să visăm, să acceptăm că uneori se pot întâmpla şi miracole. Nu trebuie decât să credem că ordinea iniţială a lumii poate fi sfidată şi să facem pasul decisiv pentru asta.

Alice nu este până la urmă decât un copil model: un copil ce-şi permite să intre în alte lumi, să sfideze realităţile din cadrul lor şi să-şi expună propriul punct de vedere.

Nota mea: 9. Nu mi s-a părut a fi o capodoperă. Este însă o lectură bună atât pentru copii cât şi pentru cei ce-ar vrea să redevină copii.

tea_party

Monday, May 12, 2008

Imparatul mustelor

Imparatul mustelorWilliam Golding, Împăratul muştelor (original: Lord of the flies), Editura Humanitas, Bucureşti, 2006. Traducere de Constantin Popescu

După un scurt timp de gândire interioară şi discuţii cu cei ce au citit cartea deja, am lăsat şi eu ca faptul lecturii să se decanteze încet în mintea mea permiţându-mi să-mi pot face o părere succintă asupra acesteia.

În primul rând, acestă carte aduce în discuţie una din acele mari teme pe care omenirea le dezbate în lung şi-n lat, una din acele teme dureroase care pare că face parte însă din natura ei intrinsecă, de care nu se poate despărţi nicidecum. Împăratul muştelor este o carte ce încadrată în seria unor romane precum Ciuma, Eseu despre orbire, Un veac de singurătate (în contextul unor fragmente independente) sau chiar Domnilor copii a lui Daniel Pennac, reuşeşte să ofere cititorului un mod uneori absurd în care oamenii, şi omenirea la modul general, reacţionează în faţa unor situaţii la limită ce ajung să influenţeze covârşitor perspectiva pe care ne-o facem asupra lumii.

Problematica sună simplist în ansamblul său: un grup de copii eşuează, în urma prăbuşirii avionului în care se aflau, pe o insulă de corali. Pilotul, singurul adult posibil însoţitor, nu supravieţuieşte. Un om nevoit să gândească o astfel de situaţie şi-ar da seama imediat de problemele ce-i vor lovi pe copii într-o primă fază: foamea şi nevoia de a avea un acoperiş deasupra capului, care să-i păzească de ploi. Însă în plus de acestea se pare că în carte copii trec şi prin nevoi sociale, ce-i face să acceadă la funcţii de conducere şi de a-şi manifesta puterea asupra celorlalţi.

Aşa se face că Ralph, unul din copiii mai mari, având o minte mai deschisă şi dintr-o dorinţă de organizare naturală, propune soluţii pentru o mai bună ambianţă şi posibilităţi de salvare. Propune construirea adăposturilor, desemnează grupul de vânători - sub conducerea lui Jack, desemnează nişte reguli conform cărora aveau să trăiască, şi nu în ultimul rând, cel mai important element, cere pornirea focului al cărui fum avea să cheme avea să cheme vapoarele ce-ar fi trecut pe lângă insulă. Face toate astea după ce este ales cu titlul de şef de către toţi, în urma unui vot liber. Mai apoi însă, aşa cum se întâmplă mai în toate situaţiile, setea de putere a lui Jack îl îndeamnă să instige o revoltă pentru a-şi creea propriul său "trib", preocupat de vânătoare, al cărui membri ulterior vor da impresia unei sălbăticiri ce cumva, în mintea noastră - a cititorilor, pare că ne adevereşte faptul că la origine omul n-a fost decât un sălbatic lipsit de orice judecată. Mi se pare uimitor faptul că izolaţi aici, aceşti copii reuşesc să refacă drumul grotesc al celor fără principii, renunţând total la trăsăturile ce fac din om o fiinţă cu simţ de răspundere. Mi se pare devastator faptul că ei ajung să apeleze la "lupte de stradă", ambuscade ajungând până a comite crimă fără niciun fel de menajamente. Singurii rămas lucizi par a fi Ralph, conducătorul cu simţ de răspundere, împreună cu Piggy, un copil dezavantajat de aspectul fizic însă cu o mare capacitate de gândire, aflat aproape întodeauna în spatele acţiunilor lui Ralph. Piggy însă este un personaj aflat undeva la limita unor mai multe categorii; deşi avantajat de mintea sa, din punct de vedere fizic nu are nicio şansă pe drumul supravieţuirii: este nevoit să poarte ochelari, suferă de astmă, şi masa pe care o măsoara îi încetineşte mersul.

Metafora referitoare la titlu face referire la una dintre secvenţele din text în care Simon, de asemnea un spirit independent şi perspicace, ia contact cu spiritul insulei devastate de gloata de copii, aflată şi ea permanent la confluenţa unor mai multe simţiri: furie, teamă, revoltă.

Textul mi se pare a fi până la urmă o alegorie asupra unei situaţii la limită, cu atât mai grav cu cât pune pe seama unor copii fapte catastrofale. Împăratul muştelor este istoria inversă a omului preistoric, proaspăt ieşit din caverne, al cărui singur scop nu constă decât în supravieţuire şi în "a conduce pământul".

Este un roman trist, uneori cu accente definitive asupra destinului şi istoriei nu întodeauna fericite a umanităţii. Din partea mea primeşte nota 9,5.

Thursday, May 1, 2008

Eseu despre orbire

coperta1José Saramago, Eseu despre orbire, Editura Polirom, Iaşi, 2005. Traducere de Mioara Caragea

Porţiunea de timp în care s-a scurs lectura acestei cărţi m-a determinat să mă întorc cu gândul la zilele în care nu mai făceam nimic altceva, fiind prins în plasa unor romane precum Un veac de singurătate, Crimă şi pedeapsă sau Dragostea în vremea holerei. Spun asta pentru că impactul cu acest scriitor portughez, José Saramago, a fost unul devastator.

330 de pagini devorate în decursul unui weekend mi-au fost câmpul de luptă. Totul începe de la moto, unul revelator, pe seama căruia mi se pare că este pus în acelaşi timp un avertisment şi o atenţionare asupra cititorului ce tocmai porneşte în desluşirea tainelor cărţii. El face parte din Cartea sfaturilor şi se enunţă aşa: "Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă." Aceasta este aşadar cheia textului, de care cititorul are nevoie pentru a nu considera textul exact ceea ce-i este dat, adică un simplu roman. Dacă poţi privi atunci îndrăzneşte şi citeşte cartea. dacă o citeşti însă, nu te opri aici. Ascute-ţi simţul observaţiei şi aruncă-ţi gândul printre cuvinte, căci acolo se află cu adevărat mesajul. Aşadar nu te opri la lectură; avansează spre înţelegere, alocă-ţi câteva clipe pentru a reflecta în voie asupra acestor cuvinte ce-ţi vor deschide mintea. Asta pare că-mi spune mie pagina cu motoul, plasată chiar la începutul romanului.

Tema orbirii îmi este familiară de când cu Sábato, aşa că subiectul a reuşit doar să mă impresioneze prin stil. Ideea nu-mi este nici ea străină pe deplin, Eseu despre orbire părând că strânge multe dintre motivele prezente în Ciuma lui Camus. De ce este însă la fel de marcantă pentru cititor rămâne a vedea în continuare.

Într-un oraş oarecare, un bărbat oarecare orbeşte brusc aşteptând în maşina sa să se schimbe culoarea semaforului. Nu orbeşte totuşi comform preceptelor obişnuite, orbirea sa fiind albă. A doua zi merge la un doctor oftalmolog pentru a-şi expune problema. Doctorul se simte nevoit să înformeze autorităţile superioare lui cu privire la acest caz nou. Acestea par a se organiza repede alocând un spaţiu de carantină pe cazurile de orbire care deja se înmulţiseră. A doua zi se puteau număra: doctorul, primul orb, soţia primului orb, hoţul care-l jefuise pe primul orb, tânăra cu ochelari negri, băieţelul strabic şi bătrânul cu legătură neagră, toţi fiind prezenţi (cu excepţia hoţului şi a soţiei primului orb) în cabinetului doctorului în momentul în care primul orb venea să îşi deplângă soarta. Acestora li se adaugă soţia doctorului, neatinsă însă de orbire, dar pretinzând a fi orbit pentru a-şi putea însoţi soţul la spitalul de carantină spre care acest grup fusese trimis. Nu mai rămâne nicio îndoială asupra gravităţii situaţiei astfel încât se declară stare de urgenţă; toate cazurile de orbire şi cei bănuiţi că au avut contact cu orbii sunt izolaţi şi li se întrerupe orice contact cu societatea, cu excepţia strictelor măsuri dispuse pentru a le asigura supravieţuirea, deşi nimeni dintre cei de afară nu-i mai consideră demni de a rămâne în viaţă. Se prefigurează în acest punct cele două laturi ale lumii: cei contaminaţi şi cei liberi, înfricoşaţi de asemenea de ideea orbirii. Mult mai dramatic pare a fi însă înăuntru, unde supravieţuirea constă în primul rând în adaptare, unde orbirea este un fapt real ce-i influenţează direct pe cei prezenţi. Singura capabilă de a menţine ordinea este soţia doctorului, instanţa supremă, a cărei putere e limitată totuşi de nevoia de a-şi menţine secretă capacitatea de a vedea. Romanul reuşeşte să ilustreze foarte bine modul în care grupurile de oameni reuşeşc să se adapteze (sau dimpotrivă) situaţiilor critice, chiar dacă asta înseamnă chiar ca un grup de orbi să se atace între ei doar pentru a obţine o cantitate mai mare de mâncare.

Din păcate nimeni nu ştie modul de transmitere al orbirii sau cum se produce ea asupra corpului uman. Nu se pot face decât presupuneri, toate limitate însă de tristul fapt că toţi au ajuns să orbească şi că timpul este prea scurt pentru a se mai putea face ceva. Sunt în faţa unui pericol orb, orb precum ei, pe care nu-l pot înfrunta. Faptul că asemenea Ciumei, orbirea dispare la fel de brusc precum a venit nu rămâne decât dovada clară a avertismentului în care ea a constat. Soţia doctorului, singura rămasă neatinsă de orbire, s-a dovedit a fi spiritul pur, ce nu se îndreaptă spre josnicie, nici nu accede spre absolut, ce-şi trăieşte soarta în modul în care îi este dat. Ea este singura iertată, şi cea cumva însărcinată cu misiunea de a deschide ochii celor ce-au rămas blocaţi în automatismul şi indiferenţa vieţii obişnuite. Ea trebuie să le arate că hrana se procură greu, că apa poate dispărea în orice clipă, că lipsa luminii (într-o lume deja electrică) înseamnă orbire.

Eseu despre orbire este un roman ce aruncă priviri de atenţionare asupra misiunii omului şi a prezenţei sale în lume, şi cu toate că este scris într-un stil nu tocmai prezent în cărţile obişnuite, ar trebui citit de către toţi exact pentru ceea ce spuneam mai înainte: pentru a ne deschide ochii.

A fost o lectură minunată, ore în şir din care nu m-am dat jos din pat. O recomand din tot sufletul. Primeşte nota 10+.