Saturday, June 28, 2008

Kitchen

Banana Yoshimoto - KitchenBanana Yoshimoto - Kitchen, Editura Humanitas, 2004, Traducere de Irina Holca

Nu ştiu de ce am impresia că pe lângă timpul de scriitură oarecum brută, redusă la strictul necesar, japonezii par a avea o afinitate şi pentru subiectele cu un plus de exotism.

Aşa se face că am extras din bibliotecă, din considerente motivate de lipsa de timp şi de atenţie, una dintre cele mai subţirele cărţi pe care le-am putut găsi. Avea pe ea şi o recomandare ce spunea simplu: O meditaţie japoneză despre destin şi iubire. Ceea ce-am găsit în interiorul cărţii nu e foarte departe de aceste cuvinte.

Kitchen este povestea stranie a trei personaje: Sakurai Mikage, Yūichi Tanabe şi Eriko Tanabe.

Povestea este relatată într-o manieră subiectivă, din perspectiva lui Mikage, o tânără orfană căreia îi moare şi ultima rudă, bunica. Acest eveniment o face să-l cunoască pe Yūichi, un tânăr de la aceeaşi facultate cu ea, ce întâmplător era un foarte bun prieten al bunicii, ce obişnuia să-i livreze flori în timpul vieţii.

Titlul este totodată elementul de legătură al întregii cărţi: bucătăria este cea care încă realizează o legătură reală între lume şi Mikage. Bucătăria este paradisul ei pe pământ, spaţiul în care se destinde şi scapă de toate celelalte griji. În bucătărie se refugiază şi după decesul bunicii, şi tot bucătăria o convinge să accepte invitaţia de a se muta în casa familiei Tanabe, la propunerea lui Yūichi. Aici o cunoaşte pe Eriko, mama lui Yūichi, a cărei identitate este una revelatorie: Eriko este de fapt tatăl lui Yūichi, după ce şi-a făcut schimbare de sex în urma morţii copleşitoare a adevăratei mame. El şi-a asumat însă noua identitate ca pe un fel de reconciliere cu soarta, mergând până într-acolo unde preia rolul mamei pentru tânărul Yūichi.

Întreaga viaţă a lui Mikage se învârte însă în jurul gastronomiei şi al bucătăriei: gătitul este singura îndeletnicire ce-o mai binedispune şi ce-i permite să se destindă cu adevărat.

În acest fel reuşeşte să restabilească legătura cu Yūichi într-un timp în care, şi după moartea lui Eriko, destinele par a se spulbera sub trecerea incontrolabilă a timpului.

Al doilea text cuprins în acest volum, intitulat Lumina lunii, are ca temă destinul uman şi posibilitatea existenţei unei legături între oameni şi lumea spiritelor în cazul existenţei unor sentimente puternice.

E cumva acelaşi tip de proză japoneză ce mi-a mai fost dat să citesc: sobrietate lexicală, acţiune compactă, folosirea descrierilor. Pot spune că mi-au plăcut, că a au fost două poveşti interesante, pline de subînţelesuri, uşor de citit. Primeşte nota 8.

Monday, June 9, 2008

Cei cinci oameni pe care ii intalnesti in Rai

cei_cinci_oameni_pe_care_ii_intalnesti_in_rai Mitch Albom - Cei cinci oameni pe care îi întalneşti în Rai (original: The five people you meet in Heaven), Editura Humanitas, 2006, Traducere de Alina Chiriac

S-ar spune că fiecare om trebuie să extragă e-a lungul vieţii lui esenţa acesteia. Că nu trebuie să lase şirul întâmplărilor să-l distragă de la înţelesul propriei vieţi. Romanul Cei cinci oameni pe care îi întîlneşti în Rai este tocmai despre acest lucru: incapacitatea omului de a-şi răspunde în timpul vieţii marilor întrebări. Într-o astfel de situaţie i se oferă o ultimă şansă: existenţa unui Rai în care cinci persoane, cu a căror viaţă s-a intersectat pe parcurs, i se relevă treptat pentru a-i oferi nişte răspunsuri.

Numele lui este Eddie şi e întreţinător la parcul de distracţii Ruby Pier. Are 83 de ani şi se află în ultima zi a vieţii sale. Aşa s-ar putea prezenta pe scurt incipitul romanului. Şi în urma unui accident petrecut la una dintre maşinăriile parcului de distracţii Eddie îşi pierde viaţa.

Cartea ridică în mod expres problematica existenţei vieţii de după moarte şi a caracterului ei moralizator. Cei cinci oameni pe care Eddie îi întâlneşte sunt defapt, în ciuda caracterului uman pe care l-au avut, reprezentanţii lui Dumnezeu, sunt cei ce trebuie să-l împace pe om cu destinul său şi să-i clarifice haosul petrecut în viaţa lui.

Nu cred că Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în Rai este o carte tristă, asta în ciuda tonului în care este scrisă. Pare a fi mai mult un roman cu tonuri profunde, cu înţelesuri plasate în spatele acţiunii. Pentru Mitch Albom, în acest roman, Raiul pare a fi locul în care omul îşi recapată viaţa, însă o viaţă mai fericită, o viaţă cu sens.

Citate:

În fiecare bărbat există un băieţel care fuge, la orice vârstă.

Nu există niciun fapt aflat la voia întâmplării. Suntem toţi legaţi între noi. Nu se poate separa o viaţă de alta, aşa cum nu poţi separa briza de vânt.

Dreptatea nu guvernează viaţa şi moartea.

Străinii sunt familia pe care n-ai cunoscut-o încă.

Nici o viaţă nu este inutilă. Singurul timp pe care îl irosim este acela pe care îl petrecem gândindu-ne că suntem singuri.

Sacrificiul este o parte din viaţă. Este de la sine înţeles. Nu e ceva de care să-ţi pară rău. Este ceva spre care să aspiri. Sacrificii mici. Sacrificii mari.

Uneori, atunci când sacrifici ceva preţios, nu-l pierzi de fapt. Nu faci decât să-l dai altcuiva.

Şi lucrurile care se întâmplă înainte de a ne naşte ne influenţează. Iar oamenii care au trăit înaintea ta te influenţează şi ei. În fiecare zi trăim în locuri care n-ar fi existat niciodată dacă n-ar fi fost cei de dinaintea noastră.

Rareori părinţii îşi lasă copiii să plece, aşa că aceştia sunt cei ce trebuie să-i părăsească.

Mânia este o otravă. Te mănâncă pe dinăuntru. Credem că ura este o armă care atacă persoana care ne-a făcut rău. Dar ura este o armă cu două tăişuri. Şi răul pe care îl facem, ni-l facem nouă.

Oamenii spun că „au găsit iubirea”, ca şi cum ar fi un obiect ascuns sub o piatră. Dar iubirea ia multe forme, nu e niciodată la fel pentru orice bărbat sau femeie. Ceea ce găsesc oamenii este o anumită iubire.

Iubirea pierdută este tot iubire. Ia doar o altă formă, asta-i tot.

Am mai citit:

Tuesday, June 3, 2008

Clar de femeie

clar_femeie_hum Romain Gary - Clar de femeie (original: Claire de femme), Editura Humanitas, 2007, Traducere de Daria-Laura Bârsan

Îmi exprimam într-un alt articol entuziasmul pe care l-am resimţit în faţa lecturii unei prime cărţi scrisă de Romain Gary. Mai repede decât aş fi crezut iniţial mi s-a oferit ocazia să citesc o alta scrisă însă într-o altă manieră şi pe o temă total diferită faţă de ceea ce-am putut întâlni în Ai toată viaţa înainte.

Mi se pare că a scrie despre iubire e ca şi cum ai scrie despre aer. Adică despre nimic altceva decât un fapt necesar, greu de controlat, aflat însă într-o continuă mişcare, uneori periculos de instabil atunci când intră în combinaţie cu altceva. Şi cum aerul nu este niciodată aer, fiind permanent compus din multe alte lucruri ce-l definesc, aşa şi faptul de a scrie despre iubire nu-ţi impune altceva decât să scrii despre multe alte lucruri ce vor reuşi poate în cele din urmă să creeze o impresie de ansamblu asupra a ceea ce-ar fi trebuit să fie iubirea.

În ciuda aparenţei pe care o lasă, per ansamblu Clar de femeie nu este o carte de iubire, cu toate că s-ar putea spune că are în textul său suficiente elemente încât să poate fi numită aşa.

Când două disperări se întâlnesc , pot foarte bine să dea naştere unei speranţe, dar asta dovedeşte doar că speranţa este capabilă de orice... Ea se numeşte Lydia, el - Michel. Întâmplarea se face să se ciocnească atunci când el coboară dintr-un taxi. Profită de ocazie şi intră împreună în cea mai apropiată cafenea lăsând întâmplarea să le dirijeze vieţile. De-a lungul textului li se prefigurează începutul cu încetul identitatea: fiecare a pierdut într-un fel sau altul persoana pe care o iubea aflându-se acum în plasa disperării, prinşi în cursa singurătăţii. Îşi dau însă seama de un adevăr colectiv: E vremea când toată lumea urlă de singurătate şi nimeni nu ştie că urlă de iubire. Când cineva urlă de singurătate, urlă întodeauna de iubire. Capătă însă speranţa că ar putea merge împreună, că şi-ar putea regăsi ceea ce lipseşte în persoana celuilalt. Că ar putea pleca la Caracas, oriunde n-ar mai suna telefoanele, oriunde ar putea uita ceea ce i-a făcut defapt să se întâlnească. Faptul că lasă ceva în urmă. Ajung însă cumva să se iubească, dacă ceea ce ia naştere între ei s-ar putea numi iubire.

Faptul că întreaga carte se reduce a fi, într-o mai mică sau mai mare măsură, alcătuită din dialogul celor doi (cu vagi intervenţii ale altor câteva personaje), îi relevă până la urmă semnificaţiile. Cei doi se află la limita degradării spirituale şi a neîmplinirii în dragoste; fiecare a pierdut ceea ce iubea, fiecare accede neîncetat la trecutul memorabil. (...) iubisem prea mult ca să mai fiu în stare să trăiesc doar cu mine însumi. Era o imposibilitate absolută, organică: tot ce făcea din mine un bărbat era la o femeie, mărturiseşte Michel. Astfel se refugiază în prezenţa Lydiei, în posibilitatea convieţuirii cu ea. Nimic nu merge însă până la capăt; poate că defapt le lipseşte curajul de a se detaşa de trecut.

Una dintre ideile cuprinse pe coperta a IV-a reuşeşte însă să cuprindă chiar şi ideea de ansamblu, până împreună cu finalul: Se pare că nu e suficient ca doi oameni să fie nefericiţi separat pentru a fi fericiţi împreună - dar încercarea merită făcută. Chiar dacă drumurile ajung să li se despartă iarăşi, rămâne gândul că poate într-un alt timp se vor revedea şi-atunci se vor hotărî să-şi acorde unul altuia o şansă în plus pentru fericire. Căci nimic nu este imposibil şi aşa cum spune Michel, dar dacă într-o zi voi înceta să mai iubesc, înseamnă că nu voi mai avea plămâni. Pentru că aşa cum spuneam, iubirea e ca aerul.

Există o expresie bine-cunoscută, făcută să placă, pentru că se vrea înţeleaptă: „Mai bine să laşi focului ceva decât să pierzi tot.” Ei bine, nu, şi pe bună dreptate: focul este cel care nu se stinge niciodată. Ai văzut pe stradă cupluri foarte vârstince, inseparabile, care se sprijină unul pe altul ca să poată merge? Asta înseamnă focul. Cu cât rămâne mai puţin din fiecare, cu atât rămâne mai mult din amândoi...

Nota mea: 9. De ce am înceta oare să credem în existenţa iubirii? În puterea ei? De ce într-o viaţă plină de călătorii ne-am teme să apucăm tocmai drumul iubirii? Clar de femeie rămâne tocmai asta: o carte a posibilităţilor. Şi mai presus de orice, o carte a unei iubiri ce se naşte în viitor, se conturează în prezent, dar îşi află toate bazele într-un trecut ce nu-i aparţine.

Am mai citit: