Romain Gary - Clar de femeie (original: Claire de femme), Editura Humanitas, 2007, Traducere de Daria-Laura Bârsan
Îmi exprimam într-un alt articol entuziasmul pe care l-am resimţit în faţa lecturii unei prime cărţi scrisă de Romain Gary. Mai repede decât aş fi crezut iniţial mi s-a oferit ocazia să citesc o alta scrisă însă într-o altă manieră şi pe o temă total diferită faţă de ceea ce-am putut întâlni în Ai toată viaţa înainte.
Mi se pare că a scrie despre iubire e ca şi cum ai scrie despre aer. Adică despre nimic altceva decât un fapt necesar, greu de controlat, aflat însă într-o continuă mişcare, uneori periculos de instabil atunci când intră în combinaţie cu altceva. Şi cum aerul nu este niciodată aer, fiind permanent compus din multe alte lucruri ce-l definesc, aşa şi faptul de a scrie despre iubire nu-ţi impune altceva decât să scrii despre multe alte lucruri ce vor reuşi poate în cele din urmă să creeze o impresie de ansamblu asupra a ceea ce-ar fi trebuit să fie iubirea.
În ciuda aparenţei pe care o lasă, per ansamblu Clar de femeie nu este o carte de iubire, cu toate că s-ar putea spune că are în textul său suficiente elemente încât să poate fi numită aşa.
Când două disperări se întâlnesc , pot foarte bine să dea naştere unei speranţe, dar asta dovedeşte doar că speranţa este capabilă de orice... Ea se numeşte Lydia, el - Michel. Întâmplarea se face să se ciocnească atunci când el coboară dintr-un taxi. Profită de ocazie şi intră împreună în cea mai apropiată cafenea lăsând întâmplarea să le dirijeze vieţile. De-a lungul textului li se prefigurează începutul cu încetul identitatea: fiecare a pierdut într-un fel sau altul persoana pe care o iubea aflându-se acum în plasa disperării, prinşi în cursa singurătăţii. Îşi dau însă seama de un adevăr colectiv: E vremea când toată lumea urlă de singurătate şi nimeni nu ştie că urlă de iubire. Când cineva urlă de singurătate, urlă întodeauna de iubire. Capătă însă speranţa că ar putea merge împreună, că şi-ar putea regăsi ceea ce lipseşte în persoana celuilalt. Că ar putea pleca la Caracas, oriunde n-ar mai suna telefoanele, oriunde ar putea uita ceea ce i-a făcut defapt să se întâlnească. Faptul că lasă ceva în urmă. Ajung însă cumva să se iubească, dacă ceea ce ia naştere între ei s-ar putea numi iubire.
Faptul că întreaga carte se reduce a fi, într-o mai mică sau mai mare măsură, alcătuită din dialogul celor doi (cu vagi intervenţii ale altor câteva personaje), îi relevă până la urmă semnificaţiile. Cei doi se află la limita degradării spirituale şi a neîmplinirii în dragoste; fiecare a pierdut ceea ce iubea, fiecare accede neîncetat la trecutul memorabil. (...) iubisem prea mult ca să mai fiu în stare să trăiesc doar cu mine însumi. Era o imposibilitate absolută, organică: tot ce făcea din mine un bărbat era la o femeie, mărturiseşte Michel. Astfel se refugiază în prezenţa Lydiei, în posibilitatea convieţuirii cu ea. Nimic nu merge însă până la capăt; poate că defapt le lipseşte curajul de a se detaşa de trecut.
Una dintre ideile cuprinse pe coperta a IV-a reuşeşte însă să cuprindă chiar şi ideea de ansamblu, până împreună cu finalul: Se pare că nu e suficient ca doi oameni să fie nefericiţi separat pentru a fi fericiţi împreună - dar încercarea merită făcută. Chiar dacă drumurile ajung să li se despartă iarăşi, rămâne gândul că poate într-un alt timp se vor revedea şi-atunci se vor hotărî să-şi acorde unul altuia o şansă în plus pentru fericire. Căci nimic nu este imposibil şi aşa cum spune Michel, dar dacă într-o zi voi înceta să mai iubesc, înseamnă că nu voi mai avea plămâni. Pentru că aşa cum spuneam, iubirea e ca aerul.
Există o expresie bine-cunoscută, făcută să placă, pentru că se vrea înţeleaptă: „Mai bine să laşi focului ceva decât să pierzi tot.” Ei bine, nu, şi pe bună dreptate: focul este cel care nu se stinge niciodată. Ai văzut pe stradă cupluri foarte vârstince, inseparabile, care se sprijină unul pe altul ca să poată merge? Asta înseamnă focul. Cu cât rămâne mai puţin din fiecare, cu atât rămâne mai mult din amândoi...
Nota mea: 9. De ce am înceta oare să credem în existenţa iubirii? În puterea ei? De ce într-o viaţă plină de călătorii ne-am teme să apucăm tocmai drumul iubirii? Clar de femeie rămâne tocmai asta: o carte a posibilităţilor. Şi mai presus de orice, o carte a unei iubiri ce se naşte în viitor, se conturează în prezent, dar îşi află toate bazele într-un trecut ce nu-i aparţine.
Am mai citit:
No comments:
Post a Comment