Friday, July 25, 2008

Ispasire

ispasire Ian McEwan - Ispăşire (original: Atonement), Editura Polirom, 2008, Traducere de Virgil Stanciu

Beneficiind şi de o ecranizare de excepţie, acest roman al lui Ian McEwan mi-a oferit, pe lângă minunata poveste (cu care eram deja familiarizat din film), şi o foarte bună îmbinare stilistică ce mi-a dat impresia c-a transformat simplul al lecturii într-o delectare livrească. Ispăşire este primul roman al lui Ian McEwan pe care l-am citit însă mi se pare a fi suficient pentru a recunoaşte geniul şi incontestabilul talent al acestui scriitor.

Romanul este o îmbinare de perspective (în ciuda relatării omnisciente şi omniprezente, perspectiva "dindărăt") ce reuşeşc să-i ofere textului elemente de dragoste, de război, creând în prima parte o adevărată frescă de familie. De departe însă cel mai important aspect al romanului, şi poate singurul pe care filmul n-a reuşit să-l surprindă în adevărata sa valoare, este constituit de perspectiva din care este privită misiunea şi rolul scriitorului în lume, scriitor surprins în evoluţie şi mereu tentat să intercaleze imaginaţia cu realitatea. De aceea unul dintre personajele principale şi cu un rol central în cadrul întâmplărilor este Briony Tallis, mezina unei înstărite familii engleze, ce încă de la vârsta de doisprezece ani era bântuită de tentaţia provocatoare a cuvintelor ce n-avea să-i mai ofere linişte pentru tot restul vieţii. Curiozitatea nestrămutată şi imaginaţia fără limite o fac să interpreteze greşit anumite gesturi ce au loc între sora sa Cecilia şi Robbie, fiul servitoarei şi totodată un fost coleg de facultate al Ceciliei. Momentul cu adevărat intrigant este acela în care Briony citeşte o scrisoare (neintenţionată) din partea lui Robbie către Cecilia, scrisoare ce se constituie într-un adevărat şoc pentru tânara fată. Acesta este totodată şi clipa în care mintea copilărească şi fantezistă a lui Briony o ia razna atribuindu-i lui Robbie nişte atribute defăimătoare, mai ales după clipa în care îi surpinde pe cei doi într-un moment intim în camera bibliotecii, scenă pe care n-o înţelege şi de care se simte depăşită, nu însă şi în posibilitatea de a trage concluzii.

Posibilitatea de a trece cu adevărat în lumea adultă i se iveşte atunci când, în mijlocul unei căutări nocturne a verişorilor săi gemeni, Briony surprinde o altă întâmplare: violul Lolei, sora gemenilor, verişoara sa. Fără a fi sigură niciodată de ceea ce declară, ea ajunge până a jura în faţa instanţei că bărbatul pe care l-a văzut în toiul faptei era tocmai Robbie. Totul e doar lumea fictivă pe care o fetiţă de unsprezece ani cu pretenţii de scriitoare şi-o creează.

Aşa se face că Robbie este trimis la închisoare pentru o faptă pe care nu a comis-o. Totul se sprijină pe mărturia unei fetiţe ce-şi asumă misiunea de a dirija destinul unui om doar pe baza impresiilor şi gândurilor pe care şi le-a făcut. Acesta fiind punctul în care cronica de familie ia sfârşit, momentul în care familia Tallis îşi începe incontrolabila cădere, partea a doua se constituie într-o realistă frescă de război ce surprinde momentul Dunkirk, acela al retragerii armatei engleze din Franţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cele două părţi de mijloc ale romananului ilustrează evoluţia individuală a celor trei personaje implicate în conflictul pe termen lung: Cecilia şi-a părăsit familia în înverşunarea de a-şi sprijini iubitul, s-a mutat la Londra retrăgându-se în izolare şi-şi consacră cea mai mare parte a timpului slujbei de soră medicală. Robbie este prins în monstruozităţile războiului (ca o alternativă a vieţii din închisoare) şi visează permanent la o viaţă liniştită alături de Cecilia într-o căsuţă pe malul oceanului. Este mistuit permanent de ura făţă de Briony şi singurul lucru care-i mai oferă curajul de a continua lupta într-un război ce pare imposibil rămâne acela că într-o zi va ajunge s-o revadă pe Cecilia. Pe de altă parte, cealaltă soră Tallis, Briony, urmează destinul surorii sale şi-şi duce stagiatură de soră medicală într-un alt spital din Londra. Maturizarea a făcut-o între timp să conştientizeze greşelile trecutului şi să-şi recunoască vina. A ajuns să-şi deplângă prostia şi să-şi dorească faptul ca Cecilia şi Robbie să-şi găsească împreună fericirea. Scrie necontenit, în mare partea variante diferite ale aceeaşi poveşti pe care o trăieşte. Trăieşte mustrări de conştiinţă şi face eforturi să se ancoreze în lumea reală pentru a se putea tolera pe sine; vede cu proprii ochi atrocităţile războiului prin trupurile soldaţilor răniţi şi chiar morţi şi-şi dă seama că Robbie ar putea fi unul dintre ei.

Ajunsă la bătrâneţe, îşi scrie ultimul roman. Atonement. Ispăşire. Suferind de o boală a sistemului circulator şi nervos îşi vede destinul de scriitoare la capătul drumului. În scurt timp avea să-şi piardă memoria şi să nu mai fie capabilă să scrie nimic. Nu publică însă romanul din rezerva că adevărul va face furori. S-ar fi părut însă că succesul pe plan literar ar fi mulţumit-o. Şi totuşi nu. Chemarea ei cea mai mare a fost aceea de a oferi trecutului ceea ce ea singură i-a răpit: împlinirea. Finalul fericit al ultimului roman este singurul preţ pe care-l poate plăti pentru enorma greşeală din copilărie. Aceasta este ispăşirea căreia moartea conştientă va ajunge să-i pună punct.

Filmul mi s-a părut remarcabil prin efectele sonore şi oarecum prin tensiunea ce leagă secvenţele între ele. Este un film bun pe care merită să-l priveşti însă doar ca pe un film. În momentul în care l-am plasat în contrast cu cartea a pălit considerabil.

Notea mea (pentru roman:) 10. Ian McEwan mi se pare un scriitor foarte promiţător (din punctul meu de vedere, al unui cititor). Mai mult ca sigur că voi continua să-l citesc. Cât despre Ispăşire, romanul a fost pentru mine un deliciu. Am descoperit cumva obiectivitatea rigidă şi omniprezenţa din stilul Virginiei Woolf şi poate tocmai asta m-a încântat în mod deosebit. Stilul fluent-descriptiv face toţi banii în cartea asta, restul se poate găsi şi-n film. Ceea ce lipseşte însă filmului este procesul de transformare resimţit asupra personajelor, surprinse permanent în evoluţie.

Tuesday, July 15, 2008

Cum repara soldatul gramofonul


Saša Stanišić - Cum repară soldatul gramofonul (original: Wie der Soldat das Grammofon repariert), Editura Polirom, 2007, Traducere de Gabriella Eftimie

Să priveşti lumea din perspectiva unui copil şi să nu-ţi ajungă lucru ăsta. Să priveşti istoria din punctul de vedere al unui copil, să vezi războiul. Dacă ai puţină imaginaţie s-ar putea să-ţi iasă. Exact lucrul ăsta l-a făcut şi Saša Stanišić în romanul său de debut: Cum repară soldatul gramofonul, un text la bază autobiografic ce depăşeşte însă barierele naraţiunii clasice, autorul de douăzeci şi opt de ani aducându-şi meritul inovator în sfera literaturii de limbă germană. Saša Stanišić nu este însă german, el având foarte multe în comun cu personajul principal al romanului, Aleksandar Krsmanović, un copil născut în Iugoslavia, de origine bosniacă, ce se vede vârât fără înţeles în războiul civil ce devastează Iugoslavia la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea.

Romanul este unul complex împărţindu-şi pe alocuri perspectiva narativă între mai multe personaje. De departe însă cea mai semnificativă rămâne aceea a lui Aleksandar Krsmanović, eroul fără identitate, ce priveşte transformările suferite de ţară, neam, cât şi cele mult mai dureroase: ale oamenilor de rând, ale propriei familii. Debutând ca o cronică de familie prin moartea bunicului Slavko romanul capătă treptat valenţe sociale şi istorice: raportarea la comunismul iugoslav prin menţionarea de nenumărate ori a portretului lui Tito, a şcolii şi a altor întâmplări ce au loc în oraşul Višegrad. Perspectiva copilului este atotcuprinzătoare: uneori umoristică, alteori ironică, ea lasă loc interpretărilor pe care cititorul şi le-ar putea isca.

Locuitorii din Višegrad au fiecare o istorie proprie pe care naratorul nu omite să le-o contureze pe parcursul textului: bunicul Slavko decedat în debutul romanului, bunica Katarina, unchiul Bora, mătuşa Taifun, unchiul Miki, Milenko Pavlović, Zoran - fiul său, Čica Sead, Čica Hasan, Edin, precum şi învăţătorul, părinţii şi străbunicii, fiecare împlinindu-şi rolul de a consolida imaginea cititorului asupra lumii în care ei îşi petrec viaţa. Coborârea tabloului lui Tito este însă simbolică: înlăturarea dictaturii totalitare nu reuşeşte să le aducă oamenilor nimic bun decât un război civil din care par că nu se vor mai ridica niciodată. Cei mai curajoşi (şi revoltaţi în acelaşi timp?) aleg să emigreze. Aşa fac şi părinţii lui Aleksandar ce se stabilesc în Germania. Transformările pe care le resimte Aleksandar sunt marcate prin intermediul unor scrisori pe care le scrie Asijei, o fată cu existenţă incertă. Lumea nouă pe care o găseşte Aleksandar este ceea ce nouă ni s-ar putea părea normal: jocurile pe calculator, muzica celor de la Nirvana, părul lung. Toate sunt etape ce-l aduc pe narator înspre maximul temporar atins de text: anul 2002, când Aleksandar - rămas singur în Germania pentru a-şi termina studiile - aflat în faţa calculatorului personal decide să facă o vizită tărâmului natal, devastat de război, pentru a-şi compara amintirile cu realitatea.

Problema pe care o ridică cu adevărat acest roman se îndreaptă până la urmă tot înspre perspectiva copilăriei. Schimbările pe care le suferă ţara şi poporul său sunt la o scară mai mică însăşi transformările sale. Aşa cum chiar el ajunge să-şi schimbe considerabil percepţia şi înţelegerea asupra lumii aşa şi oraşul din care provine suferă transformarea politică simţită prin intermediul războiului. Mi s-a părut remarcabil capitolul în care însăşi războiul este descris prin intermediul unui meci de fotbal, pentru imaginaţia de care autorul a putut da dovadă şi inventivitatea scenelor.

Mi-a plăcut mult fragmentul următor:

Echipa mea preferată e Schalke 04, am un permis pentru pescuit şi prietenul meu cel mai bun de aici, Philipp, mi-a împrumutat Sensible Soccer, ascult Nirvana şi visez în germană. Visez să am şi eu un calculator, ca să pot juca Sensible Soccer pe bune şi ca să nu mai fiu nevoit să-l mint pe Philipp şi să-i spun câte goluri am marcat împotriva Braziliei.

Îmi las părul lung.

Cu drag, Aleksandar.

El face parte dintr-o scrisoare trimisă aceleiaşi Asija, fata misterioasă, şi mi se pare a fi un fragment destul de concludent pentru a descrie situaţia emigrantului: este nevoit să se adapteze situaţiilor din noua ţară - pe lângă Steaua Roşie Belgrad, echipa favorită din ţara de provenienţă se adaugă şi o echipă din ţara gazdă. Se loveşte de asemenea şi de lipsurile pe care le presupune acest statut: este nevoit să mintă pentru a nu-şi strica reputaţia în faţa prietenilor. Alte schimbări le face din mers, precum preferinţele muzicale şi adoptarea limbii; limba natală trece în plan secund.

Finalul deschis este în acelaşi timp reconciliator. Reîntors pentru a-şi vizita oraşul, Aleksandar revine asupra listelor cu neterminaţi, întrucât chiar el se caracterizează a fi un specialist în neterminaţi, pentru a le finaliza. Pentru a se împăca cu trecutul.

Nota mea: 9,5. Un roman revitalizant de factură germană, invator prin stil şi viziune, prin intermediul căruia autorul promite mult. Îl recomand celor care consideră literatura o provocare.