Tuesday, September 23, 2008

Fric

fricŞtefan Agopian - Fric, Editura Polirom, 2003

A trecut deja ceva timp de când am închis cartea asta şi de când n-am apucat să scriu nimic despre ea. Între timp am şi returnat-o în circuitul Schimbului de cărţi aşa că-mi este inaccesibilă pentru a mai arunca ceva priviri prin interiorul paginilor pentru a-mi mai consolida câteva impresii. Am să mă rezum aşadar la a reda doar câteva impresii care au persistat în cele câteva săptămâni scurse de la citirea cărţii.

În primul rând n-am putut să-mi dau seama dacă Ştefan Agopian este un scriitor bun sau nu şi nici dacă în cărţulia de faţă se află ceva talent sau valoare literară. Ştiu însă că nu este o carte de ignorat şi că în mod sigur, în maniera în care am citit-o eu, nu i-am acordat foarte multă atenţie. Prin urmare n-am înţeles foarte multe lucruri şi-mi asum vina pentru asta dar poate că nici n-aş fi dispus să relecturez prea curând.

În cartea de faţă se reunesc mai multe texte scurte ale lui Agopian dintre care, cea mai amplă (relativ) şi cică profundă în înţelesuri ar fi Fric, care a dat şi numele întregii colecţii. Care-i treaba însă cu Fric? Luând-o superficial s-ar putea spune că Fric e un mort care stârneşte dorinţe de natură sexuală. Un mort zăcând la malul apei, intrat aproape în putrefacţie, un mort despre care se vorbeşte. Avem aşadar de-a face cu un personaj în lipsă, căzând de compun acord cu faptul că prezenţa ar însemna de fapt acţiune. Restul de personaje acţionează acţionează sub impulsul sexualităţii într-un timp straniu, medieval, arhaic. Mai multe nu cred c-aş avea ce să mai spus ţinând cont că mi s-au şters din minte şi numele personajelor cât şi multe bucăţi din frangmentarismul textului.

Cât despre volum pot spune că mi-a plăcut în mod deosebit ultimul text, cel despre colegul de liceu plecat în state şi despre cum îşi descoperă Agopian afinităţile creative.

Mai departe însă aş îndrăzni să-l compar pe Agopian, sau cel puţin pe Fric, cu textele lui George Bataille mânat fiind de impresia prezenţei debordante a sexului (nesimţit) şi a unei obscurităţi pe care doar textele scurte, luând forma unor experimente litarare, o pot avea. Aşa se face că parcă aş mai sări o treaptă şi i-aş da lui Ştefan Agopian nota 7,5 (neîndreptăţind pe de altă parte un scriitor de talie mondială, bla, bla, bla) poate doar pentru că volumul de faţă nu-l are doar pe Fric şi că restul textelor au un grad de luciditate mai mare.

Monday, September 1, 2008

Memoriile unei gheise

Memoriile unei gheise Arthur Golden - Memoriile unei gheişe (original: Memoirs of a gheisha), Editura Humanitas, 2007

Bineînţeles că succesul este un fenomen subiectiv. În timp ce unele persoane activând în acelaşi domeniu se pot dovedi mediocre altele pot atinge culmea succesului folosindu-se doar de ceva talent, inspiraţie şi uneori de o idee genială. Alteori succesul nu e decât noroc, care iarăşi este subiectiv, aşa încât drumul către succes n-ar trebui să fie compus decât din şirul personal de încercări pe care le facem pentru a ne atinge visele. Când afirm toate astea mă gândesc, bineînţeles, în primul rând la Chiyo Minoru - personajul principal al acestui roman, copila din căsuţa cherchelită de pe malul oceanului - şi nu nesemnificativ mă gândesc chiar la Arthur Golden, acest american ce a dat lovitura încă de la primul roman scriind despre pasiunea sa de o viaţă, cultura japoneză.

Memoriile unei gheişe constituie acelaşi paradox pe care eu personal l-am mai întâlnit şi într-un alt roman monumental, şi anume Shogun, acela că am avut în faţă o carte despre Japonia scrisă de un non-japonez, şi nu orice fel de Japonie ci una puternic înrădăcinată în tradiţie şi cultură. Şi dacă la James Clavell acţiunea evolua înspre o descoperire a Japoniei la Golden lucrurile stau în mare parte altfel. Aici naraţiunea evoluează dinspre centru către exterior: se porneşte dintr-o Japonie domestică, primitivă înspre una paradisiacă, închisă în sine, ajungându-se înspre final la deconstrucţia acesteia pentru a părăsi Japonia. Călătoria se face de data aceasta în sens invers şi poate fi, bineînţeles, percepută în nenumărate feluri. Cel mai mult mi se pare a fi vorba însă despre un semnal de alarmă privitor la ceea ce rămâne în urma istoriei şi timpul ce se transformă odată cu scurgerea acesteia.

Aprob ideea potrivit căreia Memoriile unei gheişe este un bildungsroman. Pe de altă parte el este şi romanul unei vieţi şi al unui destin şi mai departe decât atît, este romanul unui mister. Pentru că micuţa Chiyo Minoru va ajunge femeia Nitta Sayuri, diamantul strălucitor al unui tip de femeie şi imagine de ansamblu al inspiraţiei japoneze.

Mi-a plăcut în mod expres maniera în care este scris romanul: mărturisirea de bătrâneţe, înşuruirea amintirilor celei ce a fost cândva gheişa Nitta Sayuri. Romanul capătă astfel tensiunea mărturisirii, impresia glasului pe care l-ar fi avut deja bătrâna gheişă. Deşi nu vorbeşte niciodată despre acest lucru mi se pare că textul continuă să sprijinite ideea de bază conţinută şi în Shogun cu toate că sunt conştient de diferenţele dintre cele două romane. Însă şi aici lucrurile par să evolueze în aşa fel încât soarta (karma) să se împlinească aşa cum a fost mai dinainte orânduită de câtre zei conform ideologiei budiste.

În Memoriile unei gheişe nu există lucru mai demn de susţinut decât unul ce contrazice o idee din text: Chiyo este născută pentru a fi gheişă. Asta în ciuda faptului că Mameha, sora şi ocrotitoarea sa crede doar în devenirea acestui fapt. Tot şirul de întâmplări din viaţa lui Chiyo - întâlnirea cu domnul Tanaka, întâlnirea cu Preşedintele - reprezintă momente care o aduc tot mai aproape de momentul fericirii, într-o viaţă nefericită.

Pentru că şederea în casa Nitta, nevoită fiind să-i facă faţă lui Hatsumomo, marea rivală, nu este tocmai cel mai fericit sau uşor lucru pe care îl trăieşte. Îndrumările pe care le primeşte însă de la Mameha sunt exact ceea ce are nevoie pentru a se împlini.

Cât se poate de interesant este ritualul de mizuage, ce constă în licitarea virginităţii gheişei ucenice. Pentru împlinirea acestui lucru trebuie să-şi înveţe capacitatea de a seduce şi de a fi conştientă de capacităţile pe care le deţine ca şi femeie. Împlinirea acestui ritual este la propriu o trecere către o altă etapă, aşa cum este şi normal, din viaţa lui Sayuri. Mi se pare minunat modul în care este descris din punctul de vedere al obiceiului acest ritual şi cât de importantă este pentru ei, în acest roman, virginitatea unei femei care, în zilele noastre, se pierde din prostie şi idioţenie.

Per ansamblu Memoriile unei gheişe este o carte minunată ce la sfârşit chiar m-a emoţionat profund, este o carte care merită citită cu atenţie şi trăită prin forţa mărturisirii şi a subiectivităţii profunde. Din partea mea primeşte nota 10.