Fric

Ştefan Agopian - Fric, Editura Polirom, 2003

A trecut deja ceva timp de când am închis cartea asta şi de când n-am apucat să scriu nimic despre ea. Între timp am şi returnat-o în circuitul Schimbului de cărţi aşa că-mi este inaccesibilă pentru a mai arunca ceva priviri prin interiorul paginilor pentru a-mi mai consolida câteva impresii. Am să mă rezum aşadar la a reda doar câteva impresii care au persistat în cele câteva săptămâni scurse de la citirea cărţii.

În primul rând n-am putut să-mi dau seama dacă Ştefan Agopian este un scriitor bun sau nu şi nici dacă în cărţulia de faţă se află ceva talent sau valoare literară. Ştiu însă că nu este o carte de ignorat şi că în mod sigur, în maniera în care am citit-o eu, nu i-am acordat foarte multă atenţie. Prin urmare n-am înţeles foarte multe lucruri şi-mi asum vina pentru asta dar poate că nici n-aş fi dispus să relecturez prea curând.

În cartea de faţă se reunesc mai multe texte scurte ale lui Agopian dintre care, cea mai amplă (relativ) şi cică profundă în înţelesuri ar fi Fric, care a dat şi numele întregii colecţii. Care-i treaba însă cu Fric? Luând-o superficial s-ar putea spune că Fric e un mort care stârneşte dorinţe de natură sexuală. Un mort zăcând la malul apei, intrat aproape în putrefacţie, un mort despre care se vorbeşte. Avem aşadar de-a face cu un personaj în lipsă, căzând de compun acord cu faptul că prezenţa ar însemna de fapt acţiune. Restul de personaje acţionează acţionează sub impulsul sexualităţii într-un timp straniu, medieval, arhaic. Mai multe nu cred c-aş avea ce să mai spus ţinând cont că mi s-au şters din minte şi numele personajelor cât şi multe bucăţi din frangmentarismul textului.

Cât despre volum pot spune că mi-a plăcut în mod deosebit ultimul text, cel despre colegul de liceu plecat în state şi despre cum îşi descoperă Agopian afinităţile creative.

Mai departe însă aş îndrăzni să-l compar pe Agopian, sau cel puţin pe Fric, cu textele lui George Bataille mânat fiind de impresia prezenţei debordante a sexului (nesimţit) şi a unei obscurităţi pe care doar textele scurte, luând forma unor experimente litarare, o pot avea. Aşa se face că parcă aş mai sări o treaptă şi i-aş da lui Ştefan Agopian nota 7,5 (neîndreptăţind pe de altă parte un scriitor de talie mondială, bla, bla, bla) poate doar pentru că volumul de faţă nu-l are doar pe Fric şi că restul textelor au un grad de luciditate mai mare.