Sunday, October 26, 2008

Sinul

sinulPhilip Roth - Sînul (în original: "The breast"), Editura Polirom, 2006, Traducere de Alexandra Coliban-Petre

Sînul se înscrie cumva în linia acelor texte cu o problematică existenţialistă apăsătoare. Mi se pare că de fapt, pe parcursul textului, întrebarea care se ridică cel mai puternic din drama personajului principal nu este de ce i se întâmplă toate acestea ci mai ales cum să treacă prin ele. David Kepesh, profesor de literatură, se trezeşte într-o dimineaţă nu ca un om obişnuit ci având forma unui sân. Concret, fiind un sân. Aşa cum bine se face referire şi în romanul de faţă, se poate face o analogie directă între cel puţin două texte ale literaturii universale în care eroii sunt loviţi de nedumerirea sorţii: Metamorfoza lui Kafka şi Nasul lui Gogol. Ceea ce se întâmplă apoi depinde strict de psihologia personajului şi de capacitatea sa de a face faţă unor situaţii aparent imposibile şi fără noimă.

Cum ar fi ca într-o bună dimineaţă să te trezeşti într-un salon de spital internat nu pentru că ai avea vreo boală periculoasă ci pentru că eşti... un sân? Un sân care nu aparţine niciunei femei, un sân liber, un sân care îţi trăieşte viaţa. Dar cine este cu adevărat acest sân? Nu este el oare chiar David Kepesh, profesorul de literatură logodit cu Claire? Drept pentru care trebuie să-şi continue cumva existenţa în condiţiile în care îi este dată, ca un sân suspendat într-un hamac într-un salon de spital.

Trăirile personajului, ale sânului, constituie a doua parte senzaţională a cărţii. Vizitele lui Claire trezesc dorinţele sexuale ale lui David. Astfel, prin atingeri şi masaj sânul îşi descoperă excitarea creată în urma atingerii sfârcului şi ajunge să considere chiar faptul de a-l fi masat ca pe un act sexual în sine.

Într-o altă etapă a resemnării cu noua identitate David Kepesh ajunge să nege însăşi realitatea. Refuzând să creadă că ceea ce se întâmplă nu este altceva decât un vis el speră neîncetat la o trezire la normalitate şi ajunge chiar să se considere nebun doar pentru a refuza să creadă că este cu adevărat ceea ce percepe a fi: un sân.

Spre deosebire de alte texte cu un conflict intens, cartea de faţă nu duce la nicio soluţionare. Personajul nu redevine cel cere a fost, nu recapătă corpul unui om. Pare a se resemna în cele din urmă, ca un fapt inevitabil.

Nota mea: 8. Este o lectură interesantă, de câteva ore, care te va îndemna să vorbeşti mai departe despre ea. Nu are însă profunzime încât să te impresioneze concret.

Monday, October 13, 2008

Orbitor. Aripa stanga

orbitor-aripa-stanga Mircea Cărtărescu - Orbitor. Aripa stângă, Editura Humanitas, 2007

Cele trei volume ale Orbitorului stau în biblioteca mea încă din vara anului trecut. Între timp le mai scoteam ocazional pe toate trei, îmi mai treceam degetele peste coperţile ce mă fascinau şi mă mai încumetam să citesc câteva fragmente, câteva rânduri rânduri dispersate. Abia peste un an, adică în vara lui 2008, m-am încumetat să iau primul volum, Aripa stângă, pentru a-l citi cu adevărat simţind poate că a trecut suficient timp în care tensiunea cărţii, a foilor de hârtie, a literelor, pentru a mă putea arunca în lumea fascinantă a Orbitorului.

Textul aglomerat, densitatea narativă, lipsa dialogului cât şi fragmentarismul ar putea convinge un cititor fără prea multă voinţă să renunţe încă de la primele pagini. Asta pentru că Orbitor nu este un roman de citit, nu este un roman împreună cu care să-ţi laşi timpul să treacă. Ba chiar, după ce-am trecut puternic prin trupul lui, chiar ajung să mă îndoiesc c-ar fi cu adevărat un roman. Nu pot să treacă pe lângă mine gândul că Orbitorul ar fi chiar o viaţă de om, o fiinţă vie, c-ar fi chiar un fluture viu, puternic colorat, ce dă din aripi şi se înfige devorator în trupurile noastre hrănindu-se cu gândurile şi iubirile noastre.

În momentul în care încerc să scriu toate astea, să scriu câteva cuvinte despre Aripa stângă, sunt trecut deja de jumătatea celui de-al doilea volum, Corpul. Şi tot mai mult, tot mai mult, cu fiecare literă, fiecare cuvânt, fiecare pagină, fiecare volum pe care le citesc şi privesc puţin în urmă, către sufletul cărţii pe care l-am lăsat în urmă, mi se pare incredibil un singur om, cum un om a putut să scrie toate astea. Mi se pare chiar incredibil cum am putut eu să citesc toate paginile din urmă, cum am rezistat, cum am avut puterea să rezist în faţa unei lumi fascinante, fascinante şi iar fascinante, unei lumi onirice, unei lumi ridicate din istorie, din străzile unui Bucureşti pe care astăzi nu-l mai percepem la modul cărtărescian, unei lumi ridicate din percepţia unui copil şi din munca asiduă a tuturor neuronilor din creierul Scriitorului, ce este întodeauna unul singur.

........................................................

Este a nu ştiu câta oară când deschid editorul de texte pentru a continua să vorbesc despre Aripa stângă şi despre Orbitor în general şi mă tot lovesc de o mare neputinţă. Nu găsesc ce-aş putea spune cuprinzător, cât de cât ok faţă de textul avut în discuţie mai ales că între timp am terminat şi Corpul, ceea ce-mi îngreunează cu atât mai mult încercarea de a mă concentra asupra primului volum. Despre ce-aş putea vorbi? Despre Mircea? Despre Maria şi Costel? Despre Herman? Despre locotonentul securist Stănilă Ion? Despre blocurile de pe Ştefan Cel Mare? Despre Bucureşti? Cum aş putea să mă concentrez în încercarea de a diferenţia un singur element din marea lume care se constituie a fi Orbitorul? Sunt incapabil, total incapabil şi tremur în faţa acestei cărţi. Nu o povestesc pentru că nu se poate povesti şi nici nu o recomand pentru că nu este o carte pe care s-o citeşti la recomandare. Mi se pare că Orbitor, şi implicit Aripa stângă, se citeşte atunci când eşti în pană de personalitate. Când ai nevoie să trăieşti într-o altă lume, într-o carte fermecătoare.

Zece. Zece. Zece.