Monday, December 29, 2008

Scrisori catre fiul meu

scrisori catre fiul meu Gabriel Liiceanu – Scrisori către fiul meu, Editura Humanitas, 2008

A fost prima carte pe care am citit-o de-a lui Gabriel Liiceanu şi per ansamblu mi-a plăcut cu toate că pe alocuri o mai dă în diverse cu diferite lucruri care nu prea au legătură cu ceea ce-şi propune cartea

· Pare a fi cartea unei conştientizări şi a nevoii de a da mai departe revelaţia pe care ai trăit-o. Nu ştiu în ce măsură Liiceanu a fost un tată model dar în aceste „scrisori” se vrea cel puţin un tată asumat, unul care are misiunea de a-i transmite fiului calea bună pentru acesta

· Unele trăiri prezente în carte sunt destul de interesante, mi-a plăcut într-o mare măsură întâmplarea cu biserica de negri

· Nu ştiu în ce măsură în alte cărţi se găseşte un Liiceanu filosof dar în mod sigur aici a făcut nişte concesii şi a ales să fie un om sincer şi să revină, pe cât posibil, la amintirile care l-au marcat

Mai mult doar nişte citate:

„Oricum, fundalul tuturor îndrăznelilor mele rămâne timiditatea. Nu am greşit niciodată refugiindu-mă în ea. Este o simplă aparenţă că timidul se închide în singurătate. Timiditatea este de fapt un fel de a invita trăgându-l pe celălalt către propria ta reticenţă şi, astfel, un fel de a-i oferi însăşi intimitatea ta.”

„Nimic nu cred că este mai preţios pe lume decât prospeţimea primei senzaţii, decât răscoala pe care poate s-o stârnească într-o fiinţă umană un simţ a cărui capacitate de reacţie a fost pusă pentru prima oară cu adevărat la încercare.”

„Tot secretul scrisului stă în capacitatea de a rămâne cât mai mult în sosul propriei sale idei. Grav este nu dacă piezi ideea, ci starea în care ai intrat ca să o poţi exprima.”

Nota mea: 8,5. Până la urmă nu e mare filosofie, un tată are câteva lucruri de spus fiului lui şi o face extins, prin intermediul unei cărţi. Nu sunt decât revelaţiile unor trăiri, conştientizarea unor lucruri trăite, înfăţişarea unui adevăr în care tatăl a ajuns să creadă. Dar sunt spuse binişor şi cu sinceritate, ceea ce poate oferi un plus cărţii. Mi-a plăcut.

Invitatie la esafod

invitatie la esafodVladimir Nabokov – Invitaţie la eşafod (original: Priglaşenie na kazn’), Editura Polirom, 2003, Traducere de Livia Cotorcea

Nabokov a fost o surpriză plăcută şi o gură de aer proaspăt încă de la citirea Lolitei. Din păcate romanul Invitaţie la eşafod n-a reuşit să-mi lase aceeaşi impresie, ba chiar mai mult m-a făcut să cred că în mod clar talentul şi tematica acestui scriitor s-au dezvoltat nu doar odată cu trecerea timpului dar şi mai ales schimbării registrului lingvistic. Probabil că limba engleză i-a permis să facă mult mai multe artificii decât sobrietatea slavă a celei ruse. De aceea, dacă Lolita mi s-a părut un roman fluid, molcom, îmbietor de-a lungul lecturii, Invitaţie la eşafod a fost cumva, de la bun început, un eşec al lecturii. Stilul nefinisat, tema obscură, întunericul (atât în sens propriu cât şi metaforic) care guvernează cuvintele cărţii, toate acestea reduc semnificativ randamentul lecturii şi cheful de a mai parcurge povestea în continuare. Cu toate acestea cărţulia nu este voluminoasă.

Per ansamblu romanul descrie întemniţiarea şi aşteptarea execuţiei unui bărbat oarecare, Cincinnatus C. Motivul? Se pare că nu-l cunoaşte nimeni, şi cu atât mai puţin însuşi condamnatul – care se trezeşte vârât într-un cerc misterios pe care nu-l poate înţelege. Personajele, reduse numeric, se rezumă la Rodrig Ivanovici – directorul închisorii, Emmocika – fiica acestuia, de care Cincinnatus pare a se îndrăgosti, Rodion – paznicul, monsieur Pierre – vecinul de celulă a cărui prezenţă nu pare a se dori decât a-l enerva pe Cincinnatus, şi în cele din urmă Marfinka – propria nevastă. Dacă povestea n-ar fi transpusă sub formă de roman atunci decorul şi personajele s-ar fi încadrat perfect într-o piesă de teatru iar în acest caz, după părerea mea, acţiunea ar mai fi putut fi cumva salvată din prăpastia în care pare a fi adâncit-o stilul. Ce-i drept, poate i-aş ierta aceasta escapadă maestrului Nabokov interpretând-o ca fiind o joacă cu absurdul, o încercare de început şi revenind la o idee anterioară, sobrietatea limbii ruse care în mod clar are ceva ceva de spus. Pe de altă parte poate Nabokov din tinereţe nu era nici Dostoievski matur ca să poată controla limba iar scriitorul în cauză demonstrează apoi că o altă limbă are puterea de a-i confirma talentul, limba engleză.

Ce se întâmplă pe parcurs mi s-a părut greu de elucidat, ăsta fiind şi motivul pentru care mi s-a părut o lectură greoaie. Ar putea fi una din acele cărţi chinuitoare şi fără înţeles, aşa cum mi s-au părut mai demult Sfântu’ Aşteaptă de Raymond Queneau şi Parfum de femeie de Giovanni Aprino. Bineînţeles că lectura unor cărţi depinde foarte mult şi de cititor, aşa că nu-mi declin eventualele subiectivităţii din perceperea cărţii deşi ca lectură pentru mine a valorat foarte puţin. Cincinnatus până la urmă nu este decât omul normal pus în faţa unui eveniment neaşteptat, absurd. Gregor Samsa (F. Kafka - Metamorfoza) precum şi mai toate personajele lui Kafka, David Kepesh (Philip Roth - Sânul), Kovaliov (N. Gogol - Nasul) sau chiar şi străinul lui Camus trăiesc toţi aceeaşi dramă, aceea de a se trezi într-o lume în care dintr-odată viaţa lor este cu totul alta. Motivul pentru care Cincinnatus este închis ne rămâne neelucidat până la sfârşitul romanului când în cele din urmă condamnatul primeşte şi pedeapsa cu moartea.

Nota mea: 6. Diferenţa dintre Lolita şi Invitaţie la eşafod este una de la cer la pământ. Pare greu de crezut că aceste două romane sunt produsul aceleiaşi mâini însă cauzele le cam cunoaştem deja. Rămâne de văzut în ce măsură va reuşi să mă mai uimească acest scriitor căruia oricum i-am apreciat calităţile de scriitor încă de la romanul trecut.

Orbitor. Aripa dreapta

orbitor-aripa-dreapta Mircea Cărtărescu – Orbitor. Aripa dreaptă, Editura Humanitas, 2007

Despre ultimul volum al Orbitorului s-ar putea spune iarăşi atât de multe încât mi-aş epuiza cuvintele şi toată puterea încercând să spun ceva cuprinzător. În plus, n-am eu puterea de a judeca un roman mai mult de a spune dacă mi-a plăcut sau nu. Mi-a plăcut? Puţin spus! Iar asta se poate deduce şi din ceea ce am scris referitor la volumele anterioare. Din multe puncte de vedere sunt doar un cititor neavizat ce se aventurează într-o mlaştină de cuvinte....

Ce este sau ce reprezintă Orbitorul pentru mine? În primul rând, încă (după citirea tuturor celor trei volume) un mare mister. Mi-ar mai trebui încă ceva lecturi suplimentare ale tuturor volumelor pentru a reuşi să las la o parte uimirea şi acapararea produse de prima lectură pentru a-mi creea o impresie cât-de-cât obiectivă în ceea ce priveşte strict materialul din care este alcătuit romanul.

Aripa dreaptă reuşeşte, fără a fi o concluzie, să încheie cât se poate de bine fantastica lume a Orbitorului şi să lase impresia în acelaşi timp că deschide o altă lume. Foarte bine realizate pasajele referitoare la revoluţie – de altfel Aripa dreaptă reuşeşte să fie într-o măsură destul de mare un roman al Revoluţiei Române, al schimbării în context istoric suferite de România într-o iarnă – scriitorul apelând la adevărate hiperbole pentru a obţine descrieri şi imagini pline de expresivitate (Revoluţia reprezentată sub forma unei fete).

...

Dar iată cum pentru că n-am scris toate astea la timpul potrivit, imediat după ce am terminat de citit, deja trebuie să fac un mare efort pentru a reuşi să spun ceva clar. Mi-au mai rămas în mine scenele cu prinţul polonez, strămoş al tătălui lui Mircea, legate de povestea sa de dragoste, şi fascinanta, cerebrala, tulburătoarea sarcină a lui Herman, şi tulburarea mamei în faţa televizorului privind Revoluţia. Toate astea au ceva aparte, ceva care se remarcă a fiind cărtărescian, ceva ce nu-ţi lasă dubii. Iar asta este indubitabil un lucru bun. N-ajungi să pricepi cu adevărat talentul autorului decât după ce te trezeşti din visul numit Orbitor, din căderea din viaţă pe care ai suferit-o adâncindu-te între aceste pagini, în această lume.

Asemenea, nota 10, pentru că se poate. Şi pentru toate cele trei volumele un 10+, un zece luminos şi strălucitor, un zece orbitor.

Thursday, December 25, 2008

Middlesex

middlesexJeffrey Eugenides - Middlesex, Editura Polirom, 2005

În primul rând am întârziat foarte mult scriind despre cartea asta şi între timp am mai terminat încă două. În al doilea rând am să încerc să mă rezum doar la impresiile de ansamblu pe care mi le-a lăsat acest roman aproape tipic american.

Am privit Middlesex, la sfârşitul lecturii ei ca pe o carte cu sens dublu. Pe de o parte ea este povestea unui întreg neam, al familiei Stephanides, ai cărui descendenţi emigrează în speranţa unei vieţi mai bune tocmai pe malurile Americii ajungând să se stabilească în Chicago şi unde avea să se nască defapt personajul principal şi naratorul acestui roman, Calliope Stephanides. Din celălalt punct de vedere, Middlesex nu este altceva decât un roman al identităţii şi al căutării de sine în amalgamul acestei lumi în care ceilalţi nu par a distinge decât normalitatea.

Dacă ar fi să ne axăm doar pe ceea ce s-ar vrea să fie evident în acest roman atunci ne-am simţi supraîncărcaţi de fresca de familie ce se conturează în prima parte: Desdemona şi Eleutherios, bunicii celui ce-avea să devină Cal Stephanides sunt cei ce aveau să aducă pe tărâmul american mutaţia prezentă de atâţia ani în cadrul neamului. Drama, sau mai degrabă destinul, lui Cal se limitează la istoria familiei sale şi la conjuctura în care a ajuns să se nască. Mai întâi fată iar mai apoi bărbat, origini greceşti dar apartenenţă americană. Nevoit să trăiască la intersecţia unor elemente diferite: feminin-masculin, etnicitate – locul naşterii, mai apoi experimentarea primelor senzaţii contrare ale dragostei, vizualizarea luptei tacite dintre negri şi albi într-un Chicago aflat în mijlocul unei lupte pentru supremaţie. Pentru că ceea ce trebuie menţionat din start constă în trimiterea subversivă pe care o face titlul: Caliope este un hermafrodit; având o malformaţie aproape insesizabilă în momentul naşterii şi fiind crescut ca pe o fetiţă Caliope suferă marile transformări în timpul adolescenţei când nu doar că observă diferenţele care o separă de restul fetelor dar şi când într-un context de împrejurări se îndrăgosteşte de o altă fată. Mi s-au părut foarte bune paragrafele care descriau sentimentele tinerei Caliope şi încercările ei de a se transpune în ceea ce dorea să exprime. De altfel toată cartea este destul de bună în ansmblul ei.

Nu prea mai găsesc acum foarte multe lucruri de spus, per ansamblu cartea mi-a plăcut, mi-a plăcut pentru că vorbeşte despre jumătăţi, despre scindare în interiorul aceluiaşi om, despre regăsirea sinelui şi a unui drum în viaţă, mi-a plăcut că la Berlin Cal a părut că şi-a găsit fericirea… Se citeşte fără mari greutăţi şi este o lectură foarte plăcută. Nota mea: 9,5.